Viorel Terzea – judecător

Cuvinte-cheie: contract de comodat, impozit pe clădiri, impozit pe clădiri comodat

Conform art. 249 alin. (1) din vechiul C.fisc. raportat la pct. 17 din Normele metodologice, impozitul este datorat de către proprietarul clădirii chiar dacă aceasta este administrată sau folosită de alte persoane. Prin urmare, chiar dacă clădirea face obiectul unor contracte de comodat, obligaţia de plată a impozitului revine proprietarului, fiind doar diferit modul de determinare a impozitului respectiv în funcţie de destinaţia spaţiului. În cazul schimbării destinaţiei unui imobil sau a unei părţi din imobil, proprietarul acestuia are obligaţia de a depune o declaraţie sub acest aspect la organul fiscal competent. Potrivit art. 65 alin. (1) VCPF, contribuabilul are obligaţia de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiei sale fiscale. În plus, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 114/1996, prin locuinţă se înţelege construcţia alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii. Or, din analiza sistematică a dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezultă că, în cazul imobilelor care fac obiectul unor contracte de comodat, sunt aplicabile dispoziţiile art. 251 alin. (8) din vechiul C.fisc., chiar dacă spaţiile respective fac obiectul exercitării unui drept de folosinţă din partea unor terţe persoane. În plus, este de observat că dispoziţiile art. 251 alin. (8) C.fisc. sunt aplicabile inclusiv locuinţelor de protocol.

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 iunie 2014, reclamantul D.I. a chemat în judecată pe pârâţii unitatea administrativ-teritorială, oraşul Piteşti, prin primarul oraşului, Primăria Piteşti şi Consiliul Local, solicitând anularea Dispoziţiei nr. 744/2014 și a Deciziei de impunere nr. F/16960/2014, în ce priveşte impozitul stabilit pentru clădirea 6.
2. Hotărârea primei instanţe
Prima instanță, Tribunalul Argeș, a admis acţiunea reclamantului şi a anulat Dispoziţia nr. 744/2014, a admis plângerea prealabilă şi a anulat în parte decizia de impunere, în ce priveşte impozitul stabilit pentru clădirea 6, stabilindu-l la suma de 7.920 lei, menţinând în rest decizia de impunere. Pârâții au fost obligaţi la plata sumei de 4.600 lei, cheltuieli de judecată către reclamant.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței Tribunalului Argeș a fost declarat recurs de unitatea administrativ-teritorială, oraşul Piteşti, prin primarul oraşului, Primăria Piteşti şi Consiliul Local, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
S-a arătat că instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia în mod greşit pe conţinutul raportului de expertiză de specialitate contabilă prin care s-a determinat cuantumul impozitului, în condiţiile în care obiecţiunile formulate la raportul de expertiză au fost respinse, deşi acestea erau justificate întrucât expertul nu a precizat modul de determinare a cuantumului impozitului.
S-a mai apreciat de către recurentă că sentinţa instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 251 alin (8) din Legea nr. 571/2003, în condiţiile în care recurenta-pârâtă, la stabilirea impozitului, a avut la bază înregistrările din evidenţa fiscală de la 1 ianuarie 1999, preluată de la Administraţia Finanţelor Publice Piteşti, şi faptul că intimatul-reclamant nu s-a conformat obligaţiilor legale de a anunţa schimbarea de destinaţie a spaţiului.
De asemenea, s-a mai arătat de către recurentă că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că încheierea unor contracte de comodat este de natură a determina o exonerare a proprietarului de obligaţia de achitare a impozitului. În acest sens, s-a arătat că, în temeiul contractului de comodat, comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă, devenind un simplu detentor precar, obligat la înapoierea lucrului. Legea precizează că proprietarul-comodant păstrează această calitate, cu toate consecinţele ce decurg din calitatea de proprietar şi, prin urmare, prin contractul de comodat se transmite doar folosinţa locuinţei, nu și proprietatea asupra acesteia.
4. Apărările formulate de intimatul D.I.
Prin întâmpinarea formulată la data de 4 mai 2016, D.I. a arătat că recursul formulat nu face referire la niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ. Acesta a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
În motivarea întâmpinării, s-a arătat de către recurent că, după finalizarea autorizaţiei de construcţie nr. 400/1997, a formulat o declaraţie prin care a precizat destinaţia imobilului ce a făcut obiectul autorizaţiei. Acesta susține că a precizat că demisolul şi parterul au fost închiriate unor societăţi comerciale în perioada 2004-2013, care şi-au achitat obligaţiile fiscale.
S-a mai arătat de către intimat că, în urma administrării raportului de expertiză tehnică specialitatea construcţii, s-a stabilit că suprafaţa desfăşurată cu destinaţia de locuinţă este de 1.217,36 mp.

II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivul de casare invocat, Curtea de Apel constată că este fondat recursul declarat de pârâţi.
Instanța de control judiciar apreciază că sentinţa primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 251 C.fisc.
În plus, conform art. 249 alin. (1) C.fisc. raportat la pct. 17 din Normele metodologice, impozitul este datorat de către proprietarul clădirii chiar dacă aceasta este administrată sau folosită de alte persoane. De asemenea, în cazul schimbării destinaţiei unui imobil sau a unei părţi din imobil, proprietarul acestuia are obligaţia de a depune o declaraţie sub acest aspect la organul fiscal competent. Este de reţinut și faptul că, potrivit art. 65 alin. (1) VCPF, contribuabilul are obligaţia de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiei sale fiscale. În plus, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 114/1996, prin locuinţă se înţelege construcţia alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii.
Or, din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă că, în cazul imobilelor care fac obiectul unor contracte de comodat, sunt aplicabile dispoziţiile art. 251 alin. (8) C.fisc., chiar dacă spaţiile respective fac obiectul exercitării unui drept de folosinţă din partea unor terţe persoane. Este de observat și că dispoziţiile art. 251 alin. (8) C.fisc. sunt aplicabile inclusiv locuinţelor de protocol.
În speţă, din probatoriul administrat, rezultă că intimatul-reclamant D.I. a solicitat înregistrarea în rolul fiscal a imobilului. S-a mai subliniat de către intimata-recurentă că în această declaraţie nu s-a precizat de către intimatul-reclamant D.I. că spaţiile de la subsol şi parter sunt multifuncţionale. Intimatul-reclamant nu a făcut dovada că a depus ulterior o declaraţie la organele fiscale prin care să se precizeze modul de folosinţă al imobilului.
În determinarea cuantumului impozitului trebuie avută în vedere şi categoria de folosinţă stabilită de expertul B.E., care a precizat că suprafaţa cu destinaţia de locuinţă este de 1589,15 mp, diferenţa având altă destinaţie. Prin raportul de expertiză contabilă omologat prin sentinţa primei instanţe nu s-a ţinut cont de statuările mai sus menţionate. În consecință, Curtea apreciază că se impune completarea raportului de expertiză contabilă.
Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 480 C.proc.civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentinţa şi va reţine cauza spre rejudecare, în vederea completării raportului de expertiză contabilă.
(Curtea de Apel Piteşti, secția a II-a civilă, decizia nr. 1169/5.09.2016)