Autor: Andrei Iancu 

Andrei IancuNe regăsim în antecamera ultimului trimestru al anului 2018 și, privind înapoi, trebuie să recunoaștem că au fost trei trimestre destul de turbulente în peisajul fiscalității contemporane în România.

Într-un anumit context politic, am debutat cu o scădere semnificativă în privința impozitului pe venit și o scădere mică în procente, dar deosebit de importantă în privința TVA. Efectul nu s-a lăsat așteptat. Chiar și o scădere cu un procent a cotei de TVA a avut un impact augmentat asupra bugetului de stat, din moment ce TVA, grație randamentului său mare și periodicității sale, asigură și în prezent o parte foarte serioasă din încasările bugetului de stat pe parcursul anului fiscal.

Plata defalcată a TVA nu a reușit să contrabalanseze nici pe departe acest lucru, din moment ce însuși designul acelui mecanism îl face impropriu sistării fraudelor de TVA, el nefiind altceva decât un mod de a încorseta mai strâns contribuabili ce deja își îndeplineau obligațiile declarative și de plată a TVA. Dacă luăm în considerare că majoritatea covârșitoare a celor ce aplică „split – TVA” sunt, de fapt, societățile supuse procedurii insolvenței, în cazul cărora stricta supraveghere a tribunalului și mecanismele de plată specifice acestei proceduri exclud riscul unei fraude de TVA, imaginea devine completă.

În aceeași tentă a fost introdusă o nouă excepție de la plata contribuției sociale de sănătate, iar cota procentuală a început să fie aplicată nu la baza de impunere reală, ci la una fixă, aleasă conform unor criterii ce ne scapă intuiției. Bineînțeles, efectul este reducerea drastică a încasărilor la bugetul asigurărilor sociale, însă, în același timp, acest element a generat o scădere importantă a reducerii cotei de impozit pe venit, dispărând o cheltuială deductibilă care avea, în trecut, un cuantum semnificativ.

Eliminarea sistemului plăților anticipate a generat și ea o reducere, poate nu atât de importantă, a încasărilor bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale. Aplicarea, cu totul de neînțeles, a unei bonificații pentru plata anticipată a unei contribuții fixe, distinct de faptul că a ridicat întrebări legate de calculul impozitului, a avut și ea efectul sărăcirii bugetului de asigurări sociale.

Revoluția fiscală, prin transferul contribuțiilor către salariat, urmată la începutul anului de contra-revoluția fiscală, care a încercat, de o manieră improprie, să manifeste o oareșicare preocupare pentru venitul net al salariaților, au creat imense probleme de conformare, de ajustare, de adaptare și în general au lăsat un gust amar, impresia generală fiind aceea că au dat peste cap întregul sistem, fără niciun obiectiv nobil, declarat ori măcar legitim.

Observația generală este că aceste reforme nu par să aibă niciun scop anume sau vreun obiectiv benefic. Desigur că există elemente bune, precum depunerea online a declarațiilor măcar pentru persoanele incluse în sfera de aplicare a Ordonanței nr. 18/2018 sau scăderea unui cost al conformării, prin eliminarea plăților anticipate, dar în general niciuna din aceste schimbări nu are o coerență.

Modificările sistemului fiscal au intervenit de cele mai multe ori în privința unor mecanisme care erau funcționale (sigur, orice mecanism funcțional poate fi îmbunătățit, dar existau elemente care chiar aveau nevoie de o intervenție și care nu au primit-o) și maniera pompieristică în care au fost adoptate au generat mai multe probleme decât au rezolvat. Nici contextul politic nu pare să ofere o cheie pentru a da o coerență acestor măsuri, căci observația începutului de an a fost aceea că, în mod paradoxal, masa salariaților este afectată negativ de impozitare, fiind chiar supusă unor incertitudini nemaiîntâlnite în istoria lor postdecembristă, câtă vreme cei ce desfășoară activități independente, obțin venituri din cedarea folosinței bunurilor sau dețin titluri de valoare, se bucurau de o scădere a fiscalității și o amânare a scadențelor.

Și toate acestea s-au întâmplat în absența unor obiective clare sau declarate, în absența oricărei evaluări sau calcul, generând efectul absolut previzibil al prăbușirii încasărilor bugetului de stat. În pofida declarațiilor publice contradictorii, prin care ni se oferă mai întâi afirmația creșterii gradului de colectare, urmată, într-un interval inferior unui trimestru, de cea a scăderii încasărilor prin comparație cu perioada similară a anului precedent, concluzia nu poate fi decât aceea a afectării în sens negativ a bugetului public.

Este desigur validă această concluzie, dacă observăm că, în ciuda creșterii economice ieșite din tipare, statul se împrumută constant și la prețuri din ce în ce mai ridicate, asemenea unui debitor lipsit de credibilitate. Creșterea economiei, conform tuturor surselor, nu este una sănătoasă, generată de plusvaloare, ci una determinată de o manieră fundamentală de consum, căci instabilitatea fiscală (în conjuncție cu deja mult comentata instabilitate a spațiului de justiție, o temă constantă a outlet-urilor media) gonește investitorii de orice naționalitate, eliminând ori reducând mult posibilitatea unei creșteri a plusvalorii adevărate.

Reacția nu s-a lăsat deloc așteptată și, după mai puțin de un trimestru, autoritățile fiscale, mânate în luptă nu de suspiciuni reale sau de dorința nobilă de a combate încălcările legislației fiscale, ci de venala nevoie de bani, au intervenit agresiv și, pe alocuri, panicos. Un prim război sfânt s-a derulat, în continuarea unor eforturi anterioare, în legătură cu multinaționalele, etern suspecte de [scuzați termenul neacademic] „sifonarea” profiturilor din România, pe calea serviciilor intra-grup dematerializate.

Sigur că, așa cum o spune și vorba românească, pădure fără uscături nu există, dar majoritatea acestor controale au tratat abuziv, abrupt și, nu de puține ori, ilogic servicii efectiv prestate, al căror preț nu ascundea nicio erodare a bazei de impunere, reliefând investitorilor străini incompetența neanderthaliană a inspecției fiscale, în toate splendoarea sa. Sigur, impozitele au fost achitate, dar, pe termen lung, investitorii străini, văzându-se confruntați cu echipe de control care nu manifestă nici cea mai mică intenție de a înțelege ce analizează sau de a reacționa la un argument rațional, sunt în dubiu dacă își mențin prezența în România, o Românie care nu este nici pe departe raiul profiturilor străinilor, așa cum o văd uneori autoritățile noastre.

Pentru contextualizare, cred că e important să vedem că „barbarii de tirani”, cum îi numește imnul național, totuși ne aduc know-how, tehnologie și fonduri nerambursabile, iar, în unele cazuri, chiar locuri de muncă.

Un al doilea bulevard este cel al controalelor antifraudă agresive, care, neînțelegând nimic din ceea ce observă, au învățat să mimeze analiza intelectuală, prin conferirea unui caracter minuțios constatărilor lor, mizând pe incapacitatea demonstrată a instanțelor de contencios de a citi un număr de pagini ce depășește numărul degetelor de la două mâini. Așadar, sub pavăza confuziei între minuțios și corect, blufând pe baza încrederii judecătorilor în competența lor afirmată de lege (și neverificată de nimeni), echipele antifraudă au înființat măsuri asigurătorii peste măsuri asigurătorii, au făcut sesizări penale peste sesizări penale, lăudându-se cu închipuite și umflate prejudicii indisponibilizate la presupusul debitor.

Un al treilea bulevard și poate cel mai surprizător a fost acela al investigării averilor suspecte, organele fiscale descoperind în 2018 acea secțiune din Codul de procedură fiscală numită „Verificarea situației fiscale personale”. Pregătind, așadar, o listă scurtă de 300 persoane pe baza misterioșilor indicatori, care se pare că nu pot duce la includerea pe listă a vreunei figuri politice ori din administrația publică, dar se aprind ca beculețele de Crăciun în cazul deținătorilor de titluri de participare la societăți comerciale, organul fiscal s-a pus pe treabă. Desigur, atunci când sunt verificate persoanele fizice, demersul are ceva din parfumul disperării în el, acea disperare a chiriașului somat cu evacuarea și pe care nu îl împrumută nimeni, așa că începe să numere monedele date rest la magazin. La fel ca acest personaj, și autoritățile fiscale își alocă ore, în care ar putea obține venituri cu mult mai mari, unui demers care le-ar aduce mărunțiș, o conduită profund ilogică, caracteristică omului disperat, sub presiunea creditorilor.

Reușita acestui demers pare a fi una profund discutabilă, din moment ce înțeleg că unele decizii de impunere ale persoanelor fizice supuse acestei proceduri au fost anulate chiar de către organul de soluționare a contestației, ceea ce face ca risipa de resurse să fi fost și mai clară.

Tabloul, uneori ridicol, alteori grotesc, pune deci în evidență modificări ale unor mecanisme funcționale, modificări ce uneori doar complică lucrurile și rezolvă mult prea puțin, scăderi iresponsabile ale impozitării (care, totuși, în România, este una scăzută prin comparație cu multe alte state europene), urmate de demersuri disperate și, pe alocuri, atât de legale, încât sunt rude apropiate cu abuzul de putere, pentru a repara efectul asupra bugetului de stat. Consecințele conduitei acesteia sunt vizibile sub forma cauzării unei instabilități crescute, a unei scăderi a încrederii investitorilor, a unei deteriorări a deficitului bugetar, prin împrumuturi ruinătoare, ce vor să repare pe seama generațiilor următoare gafele incompetente ale celor prezenți și preocupați de efecte pe termen minuscul (căci preocuparea este pentru următoarele maximum 3 luni se pare, ceea ce, în termeni economici, nu se califică drept termen scurt).

În aceste condiții, în lipsa unei minime coerențe ori logici, în fața unei conduite tipice unor personaje dominate de impuls, de nevoia de moment și de disperarea lipsei de resurse financiare, în fața notei de plată pentru viciile de moment, este ridicol să vorbim despre politică fiscală în România. În școală, politica fiscală încă își găsește definiția în manualele de fiscal și este chiar subiect de cercetare doctorală, dar în realitate, cum spunea Caragiale, este admirabilă, sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.

Cum se poate vorbi de certitudine sau predictibilitate, de înțelegerea și prefigurarea sarcinii fiscale de către contribuabil, premisa oricărei decizii raționale de business sau de viață, când impresia este aceea a unui pompier care stinge focul acolo unde arde mai rău, după ce acel foc a pornit de la propria țigară stinsă impropriu, când se odihnea după stingerea focului precedent? Certitudinea și predictibilitatea rămân lozinci, la fel ca și echitatea sarcinii fiscale, tipărite pe hârtia codurilor fiscale din bibliotecă, veritabile himere ale scriitorilor anului 2004 probabil.

Sigur că am avut și modificări benefice, ele sunt lăudabile și trebuie salutate, însă ele devin microscopice dacă sunt văzute la scara problemelor generate contemporan cu adoptarea lor. Nu vom putea vorbi niciodată de un veritabil „progres” până când nu vom avea cu adevărat măcar o strategie generală, o minimă viziune în materie de fiscalitate. Până atunci, modificările benefice sunt simple accidente într-o mare de incertitudine și nu par a fi rezultatul unei coerențe în vreun sens sau altul, după cum nici gafele nu pare a fi coerente unele cu celelalte.

Senzația până acum este că facem un pas înainte și doi înapoi și așa nu ajungem nicăieri. Nici măcar nu ne apropiem …