Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 28 februarie 2018 în afacerea C-307/16, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă, Polonia), prin decizia din 27 ianuarie 2016, primită de Curte la 30 mai 2016, în procedura Stanisław Pieńkowski împotriva Dyrektor Izby Skarbowej w Lublinie.

Cuvinte-cheie: Directiva 2006/112/CE – Taxa pe valoarea adăugată (TVA) – Articolul 131 – Articolul 146 alineatul (1) litera (b) – Articolul 147 – Scutiri la export – Articolul 273 – Reglementare a unui stat membru care condiționează beneficiul scutirii de TVA de realizarea unei cifre de afaceri minime sau de încheierea unui contract cu un operator autorizat să efectueze rambursarea TVA‑ului către călători

Întrebarea preliminară:

Articolul 146 alineatul (1) litera (b), articolul 147, precum și articolul 131 și articolul 273 din Directiva [TVA] trebuie interpretate în sensul că se opun unor reglementări naționale potrivit cărora scutirea nu se aplică în cazul unei persoane impozabile care, în anul fiscal precedent, nu a îndeplinit condiția plafonului minim al cifrei de afaceri și care nici nu a încheiat un contract cu un operator economic autorizat să ramburseze călătorilor TVA‑ul?

Hotărârea Curții (Camera a cincea):

Articolul 131, articolul 146 alineatul (1) litera (b), precum și articolele 147 și 273 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia, în cadrul unei livrări la export de bunuri transportate în bagajele personale ale călătorilor, este necesar ca vânzătorul persoană impozabilă să fi realizat o cifră de afaceri minimă în cursul exercițiului financiar anterior sau ca acesta să fi încheiat un contract cu un operator autorizat să efectueze rambursarea taxei pe valoarea adăugată către călători, în condițiile în care simpla nerespectare a acestor condiții are drept consecință privarea sa definitivă de scutirea aferentă acestei livrări.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 28 februarie 2018 în afacerea C-672/16, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunal Arbitral Tributário (Centro de Arbitragem Administrativa – CAAD) [Tribunalul de Arbitraj Fiscal (Centrul de Arbitraj Administrativ), Portugalia], prin decizia din 16 decembrie 2016, primită de Curte la 29 decembrie 2016, în procedura Imofloresmira – Investimentos Imobiliários SA împotriva Autoridade Tributária e Aduaneira.

Cuvinte-cheie: Taxa pe valoarea adăugată – Directiva TVA – Scutire pentru operațiunile de leasing și de închiriere a bunurilor imobile – Drept de opțiune al persoanelor impozabile – Punere în aplicare de către statele membre – Deducerea taxei achitate în amonte – Utilizare în scopul operațiunilor taxabile ale persoanei impozabile – Regularizarea deducerii inițiale – Inadmisibilitate

Întrebările preliminare:

1)      În cazul în care un imobil, în pofida faptului că a rămas neocupat pentru o perioadă de doi sau mai mulți ani, face obiectul promovării comerciale, cu alte cuvinte, este disponibil pe piață în vederea închirierii sau a prestării de servicii de tipul «office centre» și se dovedește că proprietarul intenționează să îl închirieze aplicând TVA și că depune eforturile necesare pentru a‑și concretiza intenția, este conform cu articolele 167, 168, 184, 185 și 187 din [Directiva TVA] să se considere că imobilul «nu este utilizat efectiv în scopuri privind activitatea comercială» sau «nu este utilizat efectiv în operațiuni impozabile» în sensul dispozițiilor articolului 26 alineatul 1 din [CIVA] și ale articolului 10 alineatul 1 litera b) din regimul privind renunțarea la scutirea de TVA a operațiunilor cu bunuri imobile, adoptat prin Decretul‑lege nr. 21/2007, în versiunile lor anterioare, și, prin urmare, să se considere că deducerea efectuată inițial trebuie să facă obiectul regularizării, deoarece este mai mare decât cea pe care persoana impozabilă avea dreptul să o aplice?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ, în lumina interpretării corecte a articolelor 137, 167, 168, 184, 185 și 187 din [Directiva TVA], se poate impune efectuarea unei regularizări unice pentru întreaga perioadă de regularizare rămasă, astfel cum prevede legislația portugheză la articolul 10 alineatul 1 literele b) și c) din regimul privind renunțarea la scutirea de TVA a operațiunilor cu bunuri imobile, în cazul în care imobilul este neocupat de mai mult de doi ani, dar face în continuare obiectul promovării comerciale în vederea închirierii sale (cu posibilitate de renunțare) și/sau pentru prestarea de servicii (activitate impozabilă), astfel încât bunul imobil să fie afectat în următorii ani unor activități impozabile care dau naștere dreptului de deducere?

3)      Dispozițiile articolului 2 alineatul 2 litera c) din regimul privind renunțarea la scutirea de TVA a operațiunilor cu bunuri imobile coroborate cu articolul 10 alineatul 1 litera b) din același regim, care determină imposibilitatea ca o persoană impozabilă în scopuri de TVA să renunțe la scutirea de TVA cu ocazia încheierii unor contracte de închiriere noi, ulterior efectuării regularizării unice a TVA‑ului, și care afectează regimul de deducere ulterior în cursul perioadei de regularizare, sunt conforme cu articolele 137, 167, 168 și 184 din [Directiva TVA]?

Hotărârea Curții (Camera a șaptea):

Articolele 167, 168, 184, 185 și 187 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede regularizarea taxei pe valoarea adăugată deduse inițial, pentru motivul că un imobil pentru care a fost exercitat dreptul de opțiune pentru impozitare este considerat ca nemaifiind utilizat de persoana impozabilă în scopul operațiunilor sale taxabile atunci când acest imobil a rămas neocupat pentru o perioadă mai mare de doi ani, chiar dacă se dovedește că persoana impozabilă a încercat să îl închirieze în această perioadă.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 28 februarie 2018 în afacerea C-387/16, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei), prin decizia din 5 iulie 2016, primită de Curte la 12 iulie 2016, în procedura Valstybinė mokesčių inspekcija prie Lietuvos Respublikos finansų ministerijos împotriva Nidera BV, cu participarea: Vilniaus apskrities valstybinė mokesčių inspekcija. 

Cuvinte-cheie: Taxa pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Deducerea taxei achitate în amonte – Articolul 183 – Rambursarea excedentului de TVA – Rambursare cu întârziere – Cuantumul dobânzilor de întârziere datorate în temeiul dreptului național – Reducerea acestui cuantum pentru motive care nu pot fi imputate persoanei impozabile – Admisibilitate – Neutralitate fiscală – Securitate juridică

Întrebarea preliminară:

Articolul 183 din Directiva [TVA], în lumina principiului neutralității fiscale, trebuie interpretat în sensul că se opune reducerii dobânzii datorate în mod normal în temeiul legislației naționale pentru TVA‑ul plătit în plus (ca excedent) care nu a fost rambursat (compensat) la termen, la această reducere fiind luate în considerare alte împrejurări decât cele rezultate din acțiunile persoanei impozabile, precum raportul dintre dobândă și cuantumul sumei plătite în plus și nerambursate la termen, perioada în care suma plătită în plus nu a fost rambursată și motivele care stau la baza unei astfel de nerambursări, precum și pierderile suferite efectiv de persoana impozabilă?

Hotărârea Curții (Camera a patra):

Articolul 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat, în lumina principiului neutralității fiscale, în sensul că se opune reducerii cuantumului dobânzilor datorate în mod normal în temeiul dreptului național la un excedent de taxă pe valoarea adăugată care nu a fost rambursat în termen, pentru motive legate de împrejurări care nu pot fi imputate persoanei impozabile, precum ponderea cuantumului acestor dobânzi în raport cu cuantumul excedentului de taxă pe valoarea adăugată, durata și cauzele nerambursării și pierderile suferite efectiv de persoana impozabilă.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 7 martie 2018 în afacerea C-159/17, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Constanța (România), prin decizia din 10 martie 2017, primită de Curte la 29 martie 2017, în procedura Întreprinderea Individuală Dobre M. Marius împotriva Ministerului Finanțelor Publice – A.N.A.F. – D.G.R.F.P. Galați – Serviciul Soluționare Contestații, A.N.A.F – D.G.R.F.P. Galați – A.J.F.P. Constanța – Serviciul Inspecție Fiscală Persoane Fizice 2 Constanța.

Cuvinte-cheie: Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Anularea înregistrării în scopuri de TVA – Obligație de plată a TVA‑ului colectat în perioada în care numărul de identificare în scopuri de TVA este anulat – Nerecunoașterea dreptului de deducere a TVA‑ului aferent achizițiilor efectuate în această perioadă

Întrebarea preliminară:

Dispozițiile articolului 167, ale articolului 168, ale articolului 169, ale articolului 179, ale articolului 213 alineatul (1), ale articolului 214 alineatul (1) litera (a) și ale articolului 273 din Directiva [2006/112] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, în împrejurări precum cele din litigiul principal, obligă contribuabilul, persoană impozabilă căreia i s‑a anulat înregistrarea în scopuri de TVA, să achite către stat TVA colectată în perioada în care codul de înregistrare în scopuri de TVA era anulat, însă nu îi recunoaște acestuia dreptul de deducere a TVA aferente achizițiilor efectuate în aceeași perioadă?

Hotărârea Curții (Camera a zecea):

Articolele 167-169 și 179, articolul 213 alineatul (1), articolul 214 alineatul (1) și articolul 273 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite administrației fiscale să îi refuze unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată atunci când se stabilește că, din cauza neîndeplinirii obligațiilor care i se reproșează acesteia din urmă, administrația fiscală nu a putut să dispună de datele necesare pentru a stabili că sunt îndeplinite cerințele de fond care dau drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată achitate în amonte de persoana impozabilă menționată sau că aceasta din urmă a acționat în mod fraudulos pentru a putea beneficia de dreptul respectiv, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 7 martie 2018 în afacerea C-31/17, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Conseil d’État (Franța), prin decizia din 18 ianuarie 2017, primită de Curte la 23 ianuarie 2017, în procedura Cristal Union, succesoare în drepturi a Sucrerie de Toury SA, împotriva Ministre de l’Économie et des Finances.

Cuvinte-cheie: Directiva 2003/96/CE – Impozitarea produselor energetice și a electricității – Articolul 14 alineatul (1) litera (a) – Produse energetice utilizate pentru producerea de electricitate – Obligație de scutire – Articolul 15 alineatul (1) litera (c) – Produse energetice utilizate pentru producerea combinată de căldură și de energie – Posibilitate de scutire sau de reducere a nivelului de impozitare – Gaze naturale destinate cogenerării de căldură și de electricitate

Întrebarea preliminară:

Produsele energetice utilizate pentru producerea combinată de căldură și de electricitate intră exclusiv sub incidența posibilității de scutire prevăzute la [articolul 15 alineatul (1) litera (c)] din Directiva 2003/96 sau intră, de asemenea, în ceea ce privește partea din aceste produse al cărei consum corespunde producerii de electricitate, în domeniul de aplicare al obligației de scutire prevăzute [la articolul 14 alineatul (1) litera (a)] din această directivă?

Hotărârea Curții (Camera întâi):

Articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003 privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice și a electricității trebuie interpretat în sensul că scutirea obligatorie prevăzută la această dispoziție se aplică produselor energetice utilizate pentru a produce electricitate atunci când aceste produse sunt utilizate pentru producerea combinată de electricitate și de căldură, în sensul articolului 15 alineatul (1) litera (c) din această directivă.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 21 martie 2018 în afacerea C-533/16, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovacia), prin decizia din 29 septembrie 2016, primită de Curte la 20 octombrie 2016, în procedura Volkswagen AG împotriva Finančné riaditeľstvo Slovenskej republiky.

Cuvinte-cheie: Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Articolele 167-171 – Dreptul de deducere a TVA‑ului – Dreptul de rambursare a TVA‑ului către persoanele impozabile care nu sunt stabilite în statul membru de rambursare – Articolul 178 litera (a) – Modalități de exercitare a dreptului de deducere a TVA‑ului – Directiva 2008/9/CE – Modalități de rambursare a TVA‑ului – Termen de decădere – Principiul neutralității fiscale – TVA plătit și facturat după mai mulți ani de la livrarea bunurilor în cauză – Refuzul de a acorda beneficiul dreptului de rambursare ca urmare a expirării termenului de decădere care ar fi început să curgă de la data livrării bunurilor

Întrebările preliminare:

1)      Directiva 2008/9 și dreptul la rambursarea taxei trebuie interpretate în sensul că, pentru exercitarea dreptului la rambursarea TVA‑ului, este necesar să fie îndeplinite cumulativ două condiții:

  1. a)      furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii și
  2. b)      facturarea TVA‑ului de către furnizor?

Cu alte cuvinte, o persoană impozabilă căreia nu i s‑a aplicat TVA‑ul pe o factură poate solicita rambursarea taxei?

2)      Calcularea termenului de rambursare a taxei începând dintr‑un moment în care nu sunt îndeplinite toate condițiile de fond pentru exercitarea dreptului la rambursarea taxei este compatibilă cu principiul proporționalității sau al neutralității fiscale a TVA‑ului?

3)      În lumina principiului neutralității fiscale, dispozițiile articolului 167 și ale articolului 178 litera (a) din Directiva TVA trebuie interpretate în sensul că, în împrejurări precum cele din cauza principală și cu condiția să fi fost îndeplinite celelalte condiții de fond și de formă necesare pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, se opun unui mod de a proceda al autorităților fiscale prin care unei persoane impozabile nu i se recunoaște dreptul exercitat în termenul prevăzut, potrivit Directivei 2008/9, pentru rambursarea taxei, în cazul în care taxa este facturată de un furnizor și este achitată de acesta din urmă înainte de împlinirea termenului de decădere prevăzut de reglementarea națională?

4)      În lumina principiului neutralității și a principiului proporționalității, care reprezintă principii fundamentale ale sistemului comun al TVA‑ului, autoritățile fiscale slovace au depășit limitele necesare pentru realizarea obiectivului stabilit de Directiva 2006/112 în cazul în care nu au recunoscut unei persoane impozabile dreptul la rambursarea taxei achitate, din cauza expirării termenului de decădere pentru rambursare prevăzut de reglementarea națională, deși în acea perioadă persoana impozabilă nu ar fi putut să exercite dreptul la rambursare și chiar dacă taxa a fost colectată corespunzător, iar riscul de evaziune fiscală sau de neplată a fost exclus în totalitate?

5)      Principiile securității juridice și încrederii legitime și dreptul la bună administrare în sensul articolului 41 din cartă pot fi interpretate în sensul că se opun unei interpretări a dispozițiilor reglementării naționale potrivit căreia, pentru respectarea termenului de rambursare a taxei, este determinant momentul emiterii deciziei administrației publice cu privire la rambursarea taxei, iar nu momentul exercitării de către o persoană impozabilă a dreptului la rambursarea taxei?

Hotărârea Curții (Camera a doua):

Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru în temeiul căreia, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, în care taxa pe valoarea adăugată (TVA) a fost facturată persoanei impozabile și a fost plătită de aceasta după mai mulți ani de la livrarea bunurilor în cauză, beneficiul dreptului de rambursare a TVA‑ului este refuzat pentru motivul că termenul de decădere prevăzut de reglementarea menționată pentru exercitarea acestui drept ar fi început să curgă la data livrării bunurilor și ar fi expirat înainte de introducerea cererii de rambursare.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 22 martie 2018 în cauzele conexate C327/16 și C421/16, având ca obiect două cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța), prin deciziile din 31 mai 2016 și din 19 iulie 2016, primite de Curte la 10 iunie 2016 și, respectiv, la 28 iulie 2016, în procedurile Marc Jacob împotriva Ministre des Finances et des Comptes publics (C327/16), și Ministre des Finances et des Comptes publics împotriva Marc Lassus (C421/16).

Cuvinte-cheie: Impozitare directă – Libertatea de stabilire – Fuziuni, scindări, cesionări de active și schimburi de acțiuni între societăți din state diferite – Directiva 90/434/CEE – Articolul 8 – Operațiune de schimb de titluri – Plusvalori aferente acestei operațiuni – Amânarea impozitării – Pierderi la momentul cesiunii ulterioare a titlurilor primite – Competență de impozitare a statului de reședință – Diferență de tratament – Justificare – Menținerea repartizării competenței fiscale între statele membre

Întrebările preliminare:

Cauza C327/16

1)      Dispozițiile articolului 8 din [Directiva privind fuziunile] trebuie interpretate în sensul că interzic, în cazul unei operațiuni de schimb de titluri care intră în domeniul de aplicare al [Directivei privind fuziunile], un mecanism de amânare a impozitării care prevede că, prin derogare de la norma potrivit căreia faptul generator al impunerii unei plusvalori este constituit în anul realizării sale, o plusvaloare din schimbul de titluri este constatată și lichidată cu ocazia operațiunii de schimb de titluri și este impozitată în anul în care intervine evenimentul care pune capăt amânării impozitării, care poate fi, printre altele, cesiunea titlurilor primite în momentul schimbului?

2)      Dispozițiile articolului 8 din [Directiva privind fuziunile] trebuie interpretate în sensul că interzic, în cazul unei operațiuni de schimb de titluri care intră în domeniul de aplicare al directivei, ca plusvaloarea din schimbul de titluri, presupunând că este impozabilă, să fie impozitată de statul în care se află reședința contribuabilului în momentul operațiunii de schimb, deși acesta, la data cesiunii titlurilor primite cu ocazia acestui schimb la care este efectiv impozitată plusvaloarea din schimbul de acțiuni, și‑a transferat domiciliul fiscal în alt stat membru?

Cauza C421/16

1)      Dispozițiile […] articolului 8 din [Directiva privind fuziunile] trebuie interpretate în sensul că interzic, în cazul unei operațiuni de schimb de titluri care intră în domeniul de aplicare al [Directivei privind fuziunile], un mecanism de amânare a impozitării care prevede că, prin derogare de la norma potrivit căreia faptul generator al impunerii unei plusvalori este constituit în anul realizării sale, o plusvaloare din schimbul de titluri este constatată și lichidată cu ocazia operațiunii de schimb de titluri și este impozitată în anul în care intervine evenimentul care pune capăt amânării impozitării, care poate fi, printre altele, cesiunea titlurilor primite în momentul schimbului?

2)      Presupunând că este impozabilă, plusvaloarea din schimbul de titluri poate fi impozitată de statul care deținea competența de a o impozita în momentul operațiunii de schimb, deși cesiunea titlurilor primite cu ocazia acestui schimb ține de competența fiscală a unui alt stat membru?

3)      În cazul în care se răspunde la întrebările anterioare că directiva nu se opune ca plusvaloarea rezultată dintr‑un schimb de titluri să fie impozitată în momentul cesiunii ulterioare a titlurilor primite în momentul schimbului, inclusiv atunci când cele două operațiuni nu țin de competența fiscală a aceluiași stat membru, statul membru în care plusvaloarea din schimb a fost plasată în regim de amânare a impozitării poate impozita plusvaloarea plasată în regim de amânare în momentul acestei cesiuni, sub rezerva prevederilor convenției fiscale bilaterale aplicabile, fără a ține seama de rezultatul cesiunii atunci când acest rezultat este o pierdere? Această întrebare este adresată atât în raport cu [Directiva privind fuziunile], cât și în raport cu libertatea de stabilire garantată de articolul 43 din [Tratatul CE], devenit articolul 49 din [Tratatul FUE], întrucât un contribuabil cu domiciliul fiscal în Franța în momentul operațiunii de schimb și al operațiunii de cesiune de titluri ar putea beneficia de deducerea unei pierderi generate de cesiune.

4)      În cazul în care se răspunde la a treia întrebare că trebuie să se țină seama de pierderea generată de cesiunea de titluri primite în momentul schimbului, statul membru în care a fost realizată plusvaloarea din schimb trebuie să deducă pierderea generată de cesiune din plusvaloare sau trebuie, dacă cesiunea nu ține de competența sa fiscală, să renunțe la impozitarea plusvalorii din schimb?

5)      În cazul în care se răspunde la a patra întrebare că este necesar ca pierderea generată de cesiune să se deducă din plusvaloarea din schimb, ce preț de achiziție a titlurilor cedate trebuie reținut pentru a calcula această pierdere generată de cesiune? Mai precis, este necesar să se rețină ca preț de achiziție unitar al titlurilor cedate valoarea totală a titlurilor societății primite în schimb, astfel cum figurează pe declarația privind plusvaloarea, împărțită la numărul acestor titluri primite în momentul schimbului, sau trebuie să se rețină un preț de achiziție mediu ponderat, luând în considerare și operațiunile ulterioare schimbului, precum alte achiziții sau distribuții gratuite de titluri ale aceleiași societăți?

Hotărârea Curții (Camera întâi):

1)      Articolul 8 din Directiva 90/434/CEE a Consiliului din 23 iulie 1990 privind regimul fiscal comun care se aplică fuziunilor, scindărilor, cesionării de active și schimburilor de acțiuni între societățile din diferite state membre, astfel cum a fost modificată prin Actul privind condițiile de aderare a Regatului Norvegiei, a Republicii Austria, a Republicii Finlanda și a Regatului Suediei, adaptat prin Decizia 95/1/CE, Euratom, CECO a Consiliului Uniunii Europene din 1 ianuarie 1995, trebuie interpretat în sensul că nu se opune legislației unui stat membru în temeiul căreia plusvaloarea rezultată dintr‑o operațiune de schimb de titluri care intră sub incidența acestei directive este constatată cu ocazia acestei operațiuni, însă impozitarea sa este amânată până în anul în cursul căruia intervine evenimentul care pune capăt acestei amânări a impozitării, în speță cesiunea titlurilor primite în schimb.

2)      Articolul 8 din Directiva 90/434, astfel cum a fost modificat prin Actul privind condițiile de aderare a Regatului Norvegiei, a Republicii Austria, a Republicii Finlanda și a Regatului Suediei, adaptat prin Decizia 95/1, trebuie interpretat în sensul că nu se opune legislației unui stat membru care prevede impozitarea plusvalorii aferente unei operațiuni de schimb de titluri, aflată în regim de amânare a impozitării, la momentul cesiunii ulterioare a titlurilor primite în schimb, deși această cesiune nu intră în competența fiscală a acestui stat membru.

3)      Articolul 49 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune legislației unui stat membru care, într‑o situație în care cesiunea ulterioară a unor titluri primite în schimb nu intră în competența fiscală a acestui stat membru, prevede impozitarea plusvalorii aflate în regim de amânare cu ocazia acestei cesiuni fără a ține seama de o eventuală pierdere realizată cu această ocazie, deși se ține seama de o asemenea pierdere atunci când contribuabilul deținător de titluri are reședința fiscală în statul membru respectiv la data cesiunii menționate. Revine statelor membre, cu respectarea dreptului Uniunii și, în speță, îndeosebi a libertății de stabilire, sarcina să prevadă modalități referitoare la deducerea și la calculul acestei pierderi.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 11 aprilie 2018 în afacerea C-532/16, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei), prin decizia din 3 octombrie 2016, primită de Curte la 18 octombrie 2016, în procedura Valstybinė mokesčių inspekcija prie Lietuvos Respublikos finansų ministerijos împotriva SEB bankas AB.

Cuvinte-cheie: Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA) – Limitarea dreptului la deducerea taxei plătite în amonte – Regularizarea deducerii taxei plătite în amonte – Livrarea unui teren – Calificare eronată drept «activitate impozitată» – Indicarea taxei pe factura inițială – Modificarea acestei indicații de către furnizor

Întrebările preliminare:

1)      Articolele 184-186 din Directiva TVA trebuie interpretate în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în procedura principală, mecanismul de regularizare a deducerilor prevăzut de această directivă nu este aplicabil în cazurile în care deducerea inițială a taxei pe valoarea adăugată nu ar fi putut fi efectuată în mod legal, deoarece tranzacția în cauză, respectiv o tranzacție legată de livrarea unui teren, era scutită de la plata TVA‑ului?

2)      Răspunsul la prima întrebare este influențat de faptul că (1) TVA‑ul aferent achiziționării parcelelor de teren a fost inițial dedus din cauza practicii administrației fiscale pe baza căreia livrarea în cauză a fost considerată în mod greșit ca fiind o livrare de terenuri construibile supuse TVA‑ului, astfel cum se prevede la articolul 12 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2006/112; (2) după deducerea inițială efectuată de cumpărător, furnizorul terenurilor a adresat cumpărătorului o notă de credit prin care se corecta valoarea TVA‑ului menționat pe factura emisă inițial?

3)      În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ, articolele 184 și/sau 185 din Directiva TVA trebuie interpretate, în împrejurări precum cele în discuție în procedura principală, în sensul că, în cazul în care deducerea inițială nu ar fi putut fi efectuată în mod legal, deoarece operațiunea în cauză nu era supusă plății TVA‑ului, obligația persoanei impozabile de a regulariza această deducere se consideră a fi luat naștere imediat sau numai atunci când a devenit cunoscut faptul că deducerea inițială nu ar fi putut fi efectuată în mod legal?

4)      În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ, Directiva TVA și în special articolele 179, 184-186 și 250 din aceasta trebuie interpretate, în împrejurări precum cele în discuție în procedura principală, în sensul că valoarea rectificată a TVA‑ului deductibil achitat în amonte trebuie dedusă în perioada fiscală în care a luat naștere obligația sau dreptul persoanei impozabile de a regulariza deducerea inițială?

Hotărârea Curții (Camera întâi):

1)      Articolul 184 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că obligația de regularizare a deducerilor de taxă pe valoarea adăugată (TVA) neconforme enunțată la acest articol se aplică și în cazurile în care deducerea inițială nu putea avea loc în mod legal deoarece operațiunea care a condus la practicarea acesteia era scutită de TVA. În schimb, articolele 187-189 din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că mecanismul de regularizare a deducerilor de TVA neconforme prevăzut la aceste articole nu este aplicabil în asemenea cazuri – în special într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal – în care deducerea inițială de TVA era nejustificată deoarece era vorba de o operațiune de livrare de terenuri scutită de TVA.

2)      Articolul 186 din Directiva 2006/112 trebuie interpretat în sensul că, în cazurile în care deducerea inițială de taxă pe valoarea adăugată (TVA) nu putea avea loc în mod legal, revine statelor membre competența să stabilească data la care ia naștere obligația de a regulariza deducerea neconformă a TVA‑ului și perioada pentru care trebuie să intervină această regularizare, cu respectarea principiilor dreptului Uniunii, în special a principiilor securității juridice și încrederii legitime. Revine instanței naționale competența să verifice dacă, într‑un caz precum cel în discuție în litigiul principal, aceste principii sunt respectate.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 12 aprilie 2018 în afacerea C-8/17, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă de Justiție, Portugalia), prin decizia din 2 ianuarie 2017, primită de Curte la 9 ianuarie 2017, în procedura Biosafe – Indústria de Reciclagens SA împotriva Flexipiso – Pavimentos SA.

Cuvinte-cheie: Taxa pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Articolele 63, 167, 168, 178-180, 182 și 219 – Principiul neutralității fiscale – Drept de deducere a TVA‑ului – Termen prevăzut de legislația națională pentru exercitarea acestui drept – Deducerea TVA‑ului stabilit suplimentar plătit statului și care a făcut obiectul unor documente de rectificare a facturilor inițiale în urma unei rectificări fiscale – Data la care începe să curgă termenul

Întrebările preliminare:

1)      Directiva [TVA], în particular articolele 63, 167, 168, 178-180, 182 și 219 din aceasta, precum și principiul neutralității fiscale se opun unei legislații naționale din care rezultă că, într‑o situație în care vânzătorul bunurilor, care este plătitor de TVA, a fost supus unui control fiscal din care a rezultat că a aplicat o cotă a TVA‑ului mai mică decât cea care trebuia aplicată, a plătit statului taxa suplimentară și dorește să obțină plata corespunzătoare de la cumpărător, de asemenea plătitor de TVA, termenul în care acesta din urmă poate deduce respectiva taxă suplimentară începe să curgă de la data emiterii facturilor inițiale, iar nu a emiterii sau a primirii documentelor rectificative?

2)      În cazul unui răspuns negativ, se ridică problema dacă directiva și, în particular, articolele menționate, precum și principiul neutralității fiscale se opun unei legislații din care rezultă că, după primirea documentelor rectificative ale facturilor inițiale, emise în urma controlului fiscal, și după plata către stat a taxei suplimentare, în scopul obținerii plății taxei suplimentare, atunci când termenul menționat pentru exercitarea dreptului de deducere a expirat, refuzul cumpărătorului de a efectua plata este sau nu este legitim, având în vedere că imposibilitatea deducerii taxei suplimentare justifică refuzul repercutării acesteia asupra sa?

Hotărârea Curții (Camera a șaptea):

Articolele 63, 167, 168, 178‑180, 182 și 219 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, precum și principiul neutralității fiscale trebuie interpretate în sensul că se opun reglementării unui stat membru în temeiul căreia, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, în care, în urma unei rectificări fiscale, a fost plătită statului taxă pe valoarea adăugată (TVA) stabilită suplimentar și aceasta a făcut obiectul unor documente de rectificare a facturilor inițiale la mai mulți ani după livrarea bunurilor în cauză, se refuză beneficiul dreptului de deducere a TVA‑ului pentru motivul că termenul prevăzut de reglementarea menționată pentru exercitarea acestui drept ar fi început să curgă de la data emiterii facturilor inițiale menționate și ar fi expirat.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 19 aprilie 2018 în afacerea C-580/16, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria), prin decizia din 19 octombrie 2016, primită de Curte la 17 noiembrie 2016, în procedura Firma Hans Bühler KG împotriva Finanzamt GrazStadt.

Cuvinte-cheie: Taxa pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Locul achiziției intracomunitare – Articolul 42 – Achiziție intracomunitară de bunuri care fac obiectul unei livrări ulterioare – Articolul 141 – Scutire – Operațiune triunghiulară – Măsuri de simplificare – Articolul 265 – Rectificarea declarației recapitulative

Întrebările preliminare:

1)      Articolul 141 litera (c) din Directiva [TVA], de care, în temeiul articolului 42 (coroborat cu articolul 197) din Directiva [TVA], depinde neaplicarea articolului 41 primul paragraf din Directiva [TVA], trebuie interpretat în sensul că cerința prevăzută de acesta nu este îndeplinită atunci când persoana impozabilă este stabilită și identificată în scopuri de TVA în statul membru din care sunt expediate sau transportate bunurile, chiar dacă, pentru achiziția intracomunitară concretă, această persoană impozabilă utilizează numărul de identificare în scopuri de TVA atribuit de un alt stat membru?

2)      Articolele 42 și 265 [din Directiva TVA] coroborate cu articolul 263 din Directiva [TVA] trebuie interpretate în sensul că numai declarația recapitulativă depusă în termen produce efectul neaplicării articolului 41 primul paragraf din Directiva [TVA]?

Hotărârea Curții (Camera a patra):

1)      Articolul 141 litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/45/UE a Consiliului din 13 iulie 2010, trebuie să fie interpretat în sensul că condiția pe care o prevede este îndeplinită atunci când persoana impozabilă este stabilită și identificată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată (TVA) în statul membru din care sunt expediate sau transportate bunurile, dar această persoană impozabilă utilizează numărul de identificare în scopuri de TVA din alt stat membru pentru achiziția intracomunitară în discuție.

2)      Articolele 42 și 265 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/45, coroborate cu articolul 263 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/45, trebuie să fie interpretate în sensul că se opun ca administrația fiscală a unui stat membru să aplice articolul 41 primul paragraf din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/45, pentru simplul motiv că, în cadrul unei achiziții intracomunitare realizate în scopul unei livrări ulterioare pe teritoriul unui stat membru, depunerea declarației recapitulative prevăzute la articolul 265 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/45, nu a fost făcută în timp util de persoana impozabilă identificată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată (TVA) în acest stat membru.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 26 aprilie 2018 în afacerea C81/17, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Suceava (România), prin decizia din 23 ianuarie 2017, primită de Curte la 14 februarie 2017, în procedura Zabrus Siret SRL împotriva Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava.

Cuvinte-cheie: Directiva 2006/112/CE – Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA) – Deducerea taxei achitate în amonte – Dreptul la rambursarea TVA‑ului – Operațiuni aferente unei perioade fiscale care a făcut deja obiectul unei inspecții fiscale încheiate – Legislație națională – Posibilitatea persoanei impozabile de a corecta declarațiile fiscale care au făcut deja obiectul unei inspecții fiscale – Excludere – Principiul efectivității – Neutralitate fiscală – Securitate juridică

Întrebările preliminare:

1)      Directiva [TVA], precum și principiile neutralității fiscale și proporționalității se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, unei practici administrative și/sau interpretări a prevederilor din legislația națională prin care se împiedică verificarea și acordarea dreptului de rambursare a TVA‑ului provenit din regularizări pentru operațiuni efectuate într‑o perioadă anterioară perioadei de verificare și care a făcut obiectul unei inspecții fiscale în urma căreia organele fiscale nu au constatat deficiențe de natură să schimbe baza de impozitare a TVA‑ului, deși aceleași dispoziții se interpretează în sensul că organele fiscale pot proceda la reverificarea unei perioade supuse anterior inspecției fiscale în temeiul unor date și informații suplimentare obținute ulterior în baza cooperării dintre autoritățile și instituțiile statului[?]

2)      Directiva [TVA], precum și principiile neutralității fiscale și proporționalității se interpretează că se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, unor reglementări naționale cu caracter normativ care împiedică posibilitatea de corectare a erorilor materiale din deconturile TVA pentru perioade fiscale care au fost supuse inspecției fiscale afară de cazul în care corectarea se realizează în baza dispoziției de măsuri comunicate de organul de inspecție fiscală cu prilejul controlului anterior[?]

Hotărârea Curții (Camera a noua):

Articolele 167, 168, 179, 180 și 182 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/45/UE a Consiliului din 13 iulie 2010, precum și principiile efectivității, neutralității fiscale și proporționalității trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care, prin derogare de la termenul de prescripție de cinci ani prevăzut de dreptul național pentru corectarea declarațiilor privind taxa pe valoarea adăugată (TVA), împiedică, în împrejurări precum cele din litigiul principal, o persoană impozabilă să efectueze o astfel de corectare în vederea exercitării dreptului său de deducere pentru simplul motiv că această corectare privește o perioadă care a făcut deja obiectul unei inspecții fiscale.