Viorel Terzea – judecător

Cuvinte-cheie: contestație administrativă, suspendare contestație administrativă, suspendare soluționare contestație administrativă, desființare măsură

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată la data de 12 februarie 2016, reclamanta SC P.C.S. SRL a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Ploiești – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeș, desfiinţarea în parte a Deciziei nr. 364/18.08.2015 în ceea ce priveşte măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative pentru suma de 1.571.036 lei şi obligarea intimatei la soluţionarea pe fond a contestaţiei fiscale prealabile formulate împotriva Deciziei de impunere nr. F-AG 1102/30.07.2014 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. F-AG 855/30.07.2014, pentru suma de 1.571.036 lei.

2. Motivarea cererii

Reclamanta arată că decizia nr. 364/18.08.2015 este nelegală şi netemeinică, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C.proc.fisc. coroborat cu pct. 10.5 din Ordinul nr. 2906/2014. Contestatoarea susţine că motivele pentru care s-a dispus măsura suspendării soluţionării contestaţiei nu îndeplinesc cerinţele art. 214 alin. (1) lit. a) C.proc.fisc., atâta vreme cât se face vorbire în conţinutul Deciziei atacate nr. 364/18.08.2015 de împrejurarea că „au fost descoperite anumite elemente care conduc la suspiciunea de fraudă”. Or, dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) stabilesc că suspendarea soluţionării contestaţiei se poate dispune în cazul existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, iar nu pentru situaţia existenţei „unor suspiciuni de fraudă”.
În aplicarea art. 64 şi art. 65 C.proc.fisc., sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale revine contribuabilului, respectiv a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal, iar organul fiscal are obligaţia de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii. Contestatoarea susține că organul fiscal de control nu a făcut altceva decât să transfere sarcina fiscală asupra sa.
Având în vedere că acordarea dreptului de deducere a TVA este condiţionată de deţinerea unei facturi fiscale care să cuprindă informaţiile prevăzute de art. 155 C.fisc. (forma în vigoare la data efectuării achiziţiilor – anul 2013) și apreciind că există calitatea de document justificativ, atât societatea A.-T. O.-B. C. SRL, societatea S.B.S. SRL, cât şi societatea P.C.S. SRL au înregistrat în contabilitate facturile fiscale de achiziţie, au procedat la intrarea în gestiune a mărfurilor achiziţionate prin întocmirea Notelor de intrare recepţie şi la achitarea preţului mărfurilor menţionat în cuprinsul acestora. Contestatoarea precizează şi că norma juridică nu impune cerinţa ca factura fiscală să conţină elemente privind mijloacele auto cu care s-a efectuat transportul mărfurilor, motiv pentru care nu se poate susţine că achiziţia de bunuri efectuată este fictivă. Prin urmare, nu se poate susţine că există indicii de săvârşire a vreunei infracţiuni de către societatea P.C.S. SRL.
Cu privire la existenţa unei legături de cauzalitate dintre obligaţiile fiscale şi existenţa unor indicii privind săvârşirea unei infracţiuni stabilite de către organele de urmărire penală, contestatoarea arată că, având în vedere gravitatea luării unei astfel de măsuri de suspendare a soluţionării contestaţiei, legiuitorul a înţeles să stabilească în mod expres în sarcina organului fiscal obligaţia de motivare a luării deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei prin art. 10 pct. 5 din Ordinul nr. 2906/2014 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Împrejurarea că organele fiscale au sesizat organele de urmărire penală cu privire la existenţa unei posibile infracţiuni este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru a se putea dispune suspendarea soluţionării contestaţiei administrative.

3. Apărările formulate de pârâtă

La data de 15 martie 2016, D.G.R.F.P. Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a formulat întâmpinare, arătând că soluţia adoptată de instituţia fiscală este temeinică şi legală, având în vedere situaţia de fapt constatată în situaţia fiscală a reclamantei raportată la legislaţia fiscală specială aplicabilă în cauză.
Prin Decizia nr. 364/18.08.2015, instituţia fiscală a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei pentru suma de 1.571.036 lei, a respins ca neîntemeiată şi nemotivată contestaţia administrativă pentru suma de 28.685 lei şi ca nemotivată pentru suma de 1.517 lei. Pentru lămurirea situaţiei sumei de 1.517.036 lei, procedura administrativă urmează a fi reluată în conformitate cu dispoziţiile art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Intimata a susţinut că au fost respectate dispoziţiile art. 10 pct. 5 din Ordinul nr. 2906/2014 privind aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a Titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, organele de inspecţie fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş sesizarea penală împreună cu procesul-verbal prin care se solicită începerea cercetărilor în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare.

II. Soluţia instanţei

Analizând actele şi lucrările cauzei, Curtea reţine următoarele:

Din interpretarea art. 214 VCF coroborat cu art. 108 VCPF, rezultă că suspendarea soluţionării contestaţiei, până la pronunţarea unei soluţii definitive în cauza penală, este o opţiune, iar nu o obligaţie, măsura fiind necesară doar în ipoteza în care infracţiunea din cauza penală ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată contestaţiei administrative.
O asemenea concluzie este justificată de faptul că organul fiscal care soluţionează contestaţia administrativă împotriva actului de impunere şi a actelor subsecvente are competenţa de a analiza şi de a stabili realitatea şi legalitatea operaţiunilor economice şi a consecinţelor pe tărâmul fiscal, fără a fi ţinut de cercetările penale împotriva administratorului societăţii pentru evaziune fiscală, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, organul fiscal a stabilit, prin raportul de inspecţie fiscală şi prin decizia de impunere care sunt obligaţiile fiscale ale contribuabilului, provenienţa acestora şi temeiul legal al sumelor impuse la plată.
În al doilea rând, este necesar ca sesizarea organelor penale să se realizeze în condiţiile legii speciale, respectiv în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală.
Art. 288 NCPP reglementează sesizarea primară a organelor de urmărire penală. Primul alineat prevede modurile de sesizare generală a organului de urmărire penală, care poate fi făcută, de regulă, de persoane fără calităţi speciale şi pentru orice infracţiune. Cel de-al doilea alineat reglementează modurile speciale de sesizare – plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege ori cu autorizarea organului prevăzut de lege. Spre deosebire de plângerea prealabilă, în celelalte cazuri de sesizare specială, oficialitatea este limitată numai în legătură cu declanşarea acţiunii, nu şi referitor la continuarea ei, în sensul că, ulterior sesizării sau autorizării, procesul penal se desfăşoară din oficiu, iar organele/persoanele/instituţiile care au dat încuviinţarea nu mai pot interveni în exercitarea acţiunii penale. Totodată, legiuitorul nu prevede un termen pentru introducerea unei asemenea sesizări sau pentru acordarea autorizării speciale, astfel încât acestea pot fi făcute/obţinute până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Noul Cod de procedură penală prevede în mod expres, în art. 291, un alt mod de sesizare generală externă, şi anume sesizarea obligatorie şi de îndată a organului de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, despre care a luat la cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu, de către: – orice persoană cu funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi a administraţiei publice sau în cadrul altor autorităţi publice, instituţii publice ori al altor persoane juridice de drept public; – orice persoană cu atribuţii de control.
Obligaţia informării organelor de urmărire penală incumbă tuturor acestor categorii de persoane, indiferent de forma juridică a unităţii în cadrul căreia îşi exercită atribuţiile respective – publică sau privată –, imperativă fiind doar condiţia ca, pentru infracţiunea de care a luat cunoştinţă, acţiunea penală să se pună în mişcare din oficiu.
De asemenea, potrivit art. 61 şi art. 62 NCPP, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces­verbal despre împrejurările constatate organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii.
De asemenea, conform art. 61 alin. (6) NCPP, procesul­verbal încheiat de aceste organe de constatare, în condiţiile cerute de lege, va constitui act de sesizare a organelor de urmărire penală, nemaifiind nevoie ca acestea din urmă să se sesizeze din oficiu, întocmind un proces­verbal distinct. De asemenea, aceste acte nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal, neputând fi supuse controlului pe calea contenciosului administrativ.
Din probatoriul administrat în speţă rezultă că organul fiscal a stabilit, prin raportul de inspecţie fiscală și prin decizia de impunere, care sunt obligaţiile fiscale ale contribuabilului, provenienţa acestora şi temeiul legal al sumelor, rezultând că societatea reclamantă datorează bugetului de stat, printre alte creanţe fiscale, şi următoarele: impozit pe profit stabilit suplimentar, accesorii de plată aferente impozitului pe profit, TVA stabilit suplimentar și majorări de întârziere aferente TVA.
Prin decizia nr. 364/18.08.2015 s-a suspendat soluţionarea contestaţiei administrative. Pentru a se pronunţa în acest sens, organul fiscal de soluţionare a contestaţiei a reţinut, în esenţă, că între stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare constatate prin raportul de inspecție fiscală în baza căruia s-a emis decizia de impunere contestată și stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependență de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.
Analizând dispozițiile art. 61, 62, 288, 291 NCPP, Curtea observă că nu există o sesizare efectivă formulată de către organele fiscale în accepţiunea legii penale, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada de către intimată că au fost respectate dispoziţiile legale privind sesizarea organelor penale în condiţiile art. 288 raportat la art. 61 NCPP, având în vedere şi faptul că nu s-a făcut dovada înregistrării sesizării la organele de urmărire penală.
În plus, astfel cum rezultă din motivarea deciziei de suspendare, Curtea reţine că nu s-a dovedit de organele fiscale existenţa legăturii de cauzalitate dintre obligaţiile fiscale stabilite şi stabilirea de către organele fiscale a faptului că există indiciile săvârşirii unor infracţiuni, astfel cum impun dispoziţiile art. 10 pct. 5 din Ordinul 2906/2014 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Faţă de considerentele expuse, reţinând că motivul de suspendare reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 nu a fost dovedit, în temeiul art. 218 alin. (2) C.proc.fisc., coroborat cu art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea va admite cererea, va desfiinţa în parte decizia nr. 364/18.08.2015 în ce priveşte măsura suspendării şi va obliga intimata să soluţioneze contestaţia administrativă nr. 232109/21.08.2014.
(Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sentința nr. 111/F-CONT din 16 mai 2016)