Autor: Ionița Cochințu – Magistrat-asistent la Curtea Constituţională a României și cadru didactic asociat la Departamentul de Drept, Facultatea de Administrație Publică, SNSPA
Știm cu toții că din anul 2007 România este parte a Uniunii Europene. Însă, pentru a adera la Uniunea Europeană, au avut loc ample modificări legislative, inclusiv revizuirea Constituției în vederea creării cadrului legislativ atât pentru preaderare, cât și pentru aderare, care s-a impus cu necesitate, la momentul acela, având în vedere obiectivele strategice ale României, obiective ce s-au bucurat de o largă susținere populară.
Constituția dispune în sensul că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări europene cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (art.148). Dar tot Legea fundamentală, cu referire la dreptul internațional și dreptul intern, statuează că statul român se obligă să îndeplinească în mod corect și cu bună-credință obligațiile care îi revin din tratatele la care este parte; tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern (art.11); iar,cu referire la tatatele internaţionale privind drepturile omului, Constituția, a cărei supremație este obligatorie, menționează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte; dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele cu privire la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și normele interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile (art.20).
Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, parte a Tratatului de aderare, ratificat prin Legea nr.157/2005, prevede că,de la data aderării, dispozițiile tratatelor originare și actele adoptate de instituții și de Banca Centrală Europeană înainte de aderare sunt obligatorii pentru Bulgaria și România și se aplică în aceste state în condițiile stabilite prin aceste tratate și prin acest act (art.2).
Așadar, aderând la ordinea juridică a Uniunii Europene, România a acceptat ca, în domeniile în care competența exclusivă aparține Uniunii Europene, indiferent de tratatele internaționale pe care le-a încheiat, implementarea obligațiilor rezultate din acestea să fie supusă regulilor Uniunii Europene. În caz contrar, s-ar ajunge la situația nedorită ca, prin intermediul obligațiilor internaționale asumate bi sau multilateral, statul membru să afecteze grav competența Uniunii și, practic, să se substituie acesteia în domeniile respective.
În materie fiscală, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) dispune că niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție. Produsele exportate pe teritoriul unuia dintre statele membru nu pot beneficia de nicio rambursare a impozitelor interne mai mare decât impozitele aplicate direct sau indirect. În ceea ce privește impozitele, altele decât cele pe cifra de afaceri, accizele și alte impozite indirecte, pot fi acordate scutiri sau rambursări la exportul către celelalte state membre și pot fi introduse taxe compensatorii la importurile care provin din statele membre numai în cazul în care măsurile preconizate au fost aprobate în prealabil pentru o perioadă limitată de către Consiliu, care hotărăște la propunerea Comisiei. Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social, adoptă dispozițiile referitoare la armonizarea legislațiilor privind impozitul pe cifra de afaceri, accizele și alte impozite indirecte, în măsura în care această armonizare este necesară pentru a asigura instituirea și funcționarea pieței interne și pentru a evita denaturarea concurenței (art. 110-113).
În acest context au incidență și alte prevederi ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), spre exemplu, cele care reglementează ajutoarele de stat, respectiv sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre (art.107), desigur, cu excepția derogărilor prevăzute de tratate.
Din cele prezentate, se deduce că, practic, România, prin normele cuprinse în Legea fundamentală, se află în triunghiul dreptului național-dreptului european-dreptului internațional. Dar care este ordinea de aplicare? Constituţia utilizează unele noţiuni al căror conţinut nu este definit de către legiuitorul constituant, revenind, astfel, celor chemaţi să interpreteze legea să stabilească conţinutul acestora, iar în ceea ce priveşte exclusivitatea interpretării Constituţiei, aceasta aparţine instanţei de contencios constituţional. În virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea nu numai că poate, dar este singura autoritate care are dreptul şi obligaţia de a interpreta un text constituţional ori de câte ori se impune şi de a evidenţia aspecte din legislaţie și nu numai, în contradicţie cu Legea fundamentală. Astfel, cu ocazia revizuirii Constituției în anul 2003, în contextul în care s-a analizatîndeplinirea condiţiilor constituţionale pentru integrarea României în Uniunea Europeană şi pentru aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord, precum și limitele revizuirii, Curtea Constituțională a arătat că actul de aderare are o dublă consecinţă, şi anume, pe de o parte, transferarea unor atribuţii către instituţiile comunitare/europene, iar, pe de altă parte, exercitarea în comun, cu celelalte state membre, a competenţelor prevăzute în aceste tratate. Referitor la prima consecinţă, s-a reţinut că, prin simpla apartenenţă a unui stat la un tratat internaţional, acesta îşi diminuează competenţele în limitele stabilite de reglementarea internaţională. Din acest prim punct de vedere, apartenenţa României la Organizaţia Naţiunilor Unite, la Consiliul Europei, la Organizaţia Statelor Comunităţii Europene, la Acordul Central European de Comerţ Liber etc. sau calitatea României de parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori la alte tratate internaţionale are semnificaţia unei restrângeri a competenţelor autorităţii statale, o relativizare a suveranităţii naţionale. Însă această consecinţă se impune a fi corelată cu cea de-a doua consecinţă, cea a integrării României în Uniunea Europeană. Cu privire la acest aspect, instanța de contencios constituțional a reţiut că actul de integrare are şi semnificaţia partajării exerciţiului acestor atribute suverane cu celelalte state componente ale organismului internaţional. Prin urmare, prin actele de transfer al unor atribuţii către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o „supracompetenţă”, o suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul suveranităţii naţionale. Este evident că în actuala eră a globalizării problematicii omenirii, a evoluţiilor interstatale şi a comunicării interindividuale la scară planetară, conceptul de suveranitate naţională nu mai poate fi conceput ca absolut şi indivizibil, fără riscul unei izolări inacceptabile.
Așa cum arătam mai sus, Constituţia dispune în sensul că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. În legătură cu noţiunea de „legi interne”, aceeași instanță de contencios constituțional afăcut o distincţie între Constituţie şi celelalte legi. De asemenea, aceeaşi distincţie este realizată la nivelul Legii fundamentale prin art.20 alin.(2) teza finală, care dispune în sensul aplicării cu prioritate a reglementărilor internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile, iar art. 11 alin. (3) statuează că, în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.
Ca atare, Legea fundamentală a statului – Constituţia este expresia voinţei poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu îşi poate pierde forţa obligatorie doar prin existenţa unei neconcordanţe între prevederile sale şi cele europene. De asemenea, aderarea la Uniunea Europeană nu poate afecta supremaţia Constituţiei asupra întregii ordini juridice.
Așadar, România aplică cu bună-credință obligațiile rezultate din actul aderării, neinterferând cu competența exclusivă a Uniunii Europene și, în virtutea clauzei de conformare cuprinsă chiar în textul art.148 din Constituție, România nu poate adopta un act normativ contrar obligațiilor la care s-a angajat în calitate de stat membru. Toate cele anterior arătate cunosc, desigur, o limită constituțională, exprimată în ceea ce în jurisprudență a fost calificat „identitate constituțională națională”.