Tax Magazine nr. 4/2018, pp. 307-313
6 pagini • Data postării: noiembrie 2018
Autor:
Anca Radu – jurist, absolventă a masterului de Drept fiscal organizat de Facultatea de Drept a Universității din București
Data la care a fost scris: august 2018
Rezumat: Nicio dispoziție a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (,,Convenția europeană a drepturilor omului” sau ,,Convenția europeană”) semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 nu vizează fiscalitatea. Doar articolul 1 al Protocolului nr. 1 face referire la aceasta pentru a consacra dreptul pe care statele îl au de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții.Totuși, un anumit număr de reclamanți se sprijină pe textul Convenției europene pentru a contesta regulile și procedurile statelor contractante în materie fiscală, dar și metodele utilizate de organele fiscale. Cererile sunt în general fondate pe art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției și pe art. 6 al Convenției.
Aşa cum se spune în hotărârile Curţii începând cu cele din anii 1970, Convenția este un instrument viu care trebuie citit în lumina condițiilor de viață de astăzi, la fel cum jurisprudența Curții noastre, pentru a se conforma acestei realități în schimbare, are un caracter evolutiv și se îmbogățește fără încetare .
În plus, prin opinia disidentă a judecătorului Lorenzen (la care s-au raliat alți cinci judecători) în cauza Ferrazzini c./ Italiei , o serie de aspecte au fost ridicate, susținându-se îndeosebi că este fără îndoială faptul că obligația de plată a impozitelor are consecințe directe și importante asupra intereselor patrimoniale ale cetățenilor și că aspectele fiscale – așezarea, modalitățile de plată și colectarea impozitului […] – se fundamentează, într-o societate democratică, pe aplicarea dispozițiilor legale, iar nu pe o putere discreționară a administrației (§7). Mai mult decât atât, a constata că art. 6-1 al Convenției, în componenta civilă, se aplică aspectelor fiscale nu restrânge în niciun caz puterea statelor de a impune particularilor sau societăților orice obligație fiscală pe care o doresc, întrucât, în final, acest articol constituie o garanție procedurală care consacră, în principal, dreptul de acces la un tribunal și dreptul de a beneficia de o procedură judiciară echitabilă, într-un termen rezonabil […]. În consecință, este dificil de înțeles de ce ar fi încă necesar să se acorde statelor prerogative speciale în acest domeniu, în virtutea Convenției, și deci a nega justițiabililor, în cadrul procedurilor fiscale, garanțiile procedurale elementare consacrate de art. 6, par. 1 (§8), argumentele pentru menținerea jurispudenței actuale nefiind convingătoare.
Astfel, în contextul în care, într-o multitudine de cauze, Curtea europeană a găsit înlesnirile și argumentele necesare pentru o dezvolta și extinde câmpul de aplicare al diferitelor articole și, în special al art. 6, în condițiile în care este recunoscut caracterul viu al Convenției, se poate pune întrebarea de a ști de ce încă materia fiscală aparține acelui noyau dur al prerogativelor puterii publice?
Cuvinte-cheie: art. 6 CEDO, CEDO, materie fiscală, jurisprudență fiscală CEDO
Sugestie citare: