O astfel de lege care anulează retroactiv contractele pentru perioade anterioare de până la 17 ani, în condiţiile în care aceeaşi normă nu se aplică creditorilor neautorizaţi stabiliţi în acea ţară, ar fi justificată doar prin prezentarea de către statul membru respectiv a unor dovezi privind existenţa unei probleme urgente care necesită măsuri extreme

În anul 2007, doamna Anica Milivojević, cetăţean croat, a încheiat cu Raiffeisenbank, al cărei sediu social se află în Austria, un contract de împrumut unic în valoare de 47 000 de euro. Împrumutul a fost contractat cu ajutorul unui intermediar rezident în Croaţia. Pentru a garanta rambursarea împrumutului, doamna Milivojević a dat şi o declarație de garanție în fața notarului, în temeiul căreia s-a înregistrat o ipotecă asupra imobilelor sale în Registrul croat al proprietăților.

În anul 2015, doamna Milivojević a introdus o acțiune împotriva Raiffeisenbank, prin care a solicitat constatarea nulității contractului de împrumut unic și a celorlalte acte juridice conexe.

Općinski Sud u Rijeci (Tribunalul Municipal din Rijeka, Croaţia) a închis dezbaterile asupra litigiului în iulie 2017, însă le-a redeschis în august 2017 ca urmare a intrării în vigoare a unei legi naţionale din 14 iulie 2017 care ar putea fi aplicabilă în litigiul principal. La acea dată, contractul era în vigoare de şapte ani.

Guvernul Croaţiei a declarat, într-un aviz din 25 mai 2017, că ceea ce reprezenta la acea dată proiectul de Lege din 14 iulie 2017 trebuia să poată avea efecte retroactive, având în vedere că obiectivul măsurii nu putea fi atins în alt mod. Legea prevede nulitatea contractelor de împrumut şi a altor acte juridice care se întemeiază pe contractele de împrumut încheiate între un debitor croat şi un creditor străin care nu deţine autorizaţiile obligatorii sau aprobările autorităţilor competente din Croaţia în legătură cu contracte încheiate între 2000 şi 2010. Potrivit prevederilor din proiectul de lege, contractele în discuţie sunt cele încheiate în perioada 2000-2010. Ulterior acestei perioade, Croația a aderat la Uniunea Europeană, ceea ce a oferit instituțiilor de credit străine posibilitatea de a presta temporar servicii financiare fără să aibă nevoie de o autorizație din partea Băncii Naționale a Croației.

Općinski Sud u Rijeci arată că din avizul Guvernului Republicii Croația nu rezultă că sunt protejate drepturile doamnei Milivojević (precum dreptul consumatorilor de a primi informaţii sau dreptul de a fi protejat împotriva tratamentului neloial) în cauză care ar putea fi recunoscute în dreptul Uniunii Europene drept excepție de la libera prestare a serviciilor.

Općinski Sud u Rijeci arată că, prin constatarea nulității contractelor de împrumut și a celorlalte acte juridice conexe, Raiffeisenbank va fi împiedicată să presteze în viitor servicii financiare. Prin urmare, acesta solicită Curţii de Justiţie să se stabilească dacă acest aspect este contrar liberei prestări a serviciilor pe piața internă a Uniunii și, după caz, liberei circulații a capitalurilor.

În concluziile de astăzi, avocatul general Evgeni Tanchev arată, în primul rând, că argumentul Croaţiei în sensul că dreptul Uniunii nu este aplicabil contractului în discuţie având în vedere că data încheierii acestuia este anterioară datei aderării Croaţiei la Uniunea Europeană nu poate fi acceptat întrucât contractul produce în continuare efecte juridice. În plus, în Tratatul de aderare a Croaţiei la Uniunea Europeană nu există nicio derogare de la jurisprudenţa consacrată a Curţii potrivit căreia dreptul Uniunii se aplică de la data aderării unui nou stat membru pentru efectele viitoare ale situațiilor apărute înainte de acea dată.

În al doilea rând, avocatul general consideră că Legea din 14 iulie 2017 este discriminatorie faţă de creditori stabiliţi în afara Croaţiei care doresc să furnizeze servicii de credit în statul membru respectiv, întrucât legea nu se aplică creditorilor neautorizaţi stabiliţi în Croaţia. Definiția noțiunii „creditor neautorizat” prevăzută de legea naţională priveşte doar persoane juridice al cărei sediu social este situat în afara Croaţiei.

În plus, avocatul general observă că creditorii neautorizați cu sediul în afara Croației sunt tratați mai puțin favorabil decât creditorii neautorizați cu sediul în Croația, întrucât retroactivitatea stabilită de lege nu se aplică nulității anumitor contracte încheiate de creditori neautorizați stabiliți în Croația, iar nulitatea se poate aplica numai contractelor de credit pentru consum.

În continuare, avocatul general examinează dacă legea naţională poate fi justificată pentru motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică, care sunt relevante pentru restricţiile discriminatorii în mod direct privind libera prestare a serviciilor.

Potrivit avocatului general, trimiterea făcută de Croaţia la protecţia ordinii publice şi a drepturilor unui număr mare de cetăţeni croaţi care au încheiat astfel de contracte este insuficientă pentru a furniza o justificare pentru aceste motive. În plus, o lege discriminatorie care prevede nulitatea tuturor contractelor de credit care prezintă un element străin şi care se aplică retroactiv contractelor încheiate în urmă cu până la 17 ani (şi care şi-au produs în continuare efectele mulţi ani, în pofida lipsei unei autorizații din partea Băncii Naționale a Croației) ar putea fi justificată doar prin prezentarea unor dovezi cu privire la existența unei probleme urgente care necesită măsuri extreme.

Avocatul general concluzionează că o lege discriminatorie şi generală precum cea în discuţie depășește în mod vădit limitele a ceea ce era necesar pentru atingerea unui obiectiv legitim pe care l-ar fi putut urmări, în condiţiile în care lipsa unei autorizaţii a persistat mulţi ani, iar nulitatea îşi produce efectele de la încheierea contractului. Dovada necesară pentru a ajunge la o concluzie contrară nu a fost prezentată.

Avocatul general adaugă faptul că măsuri precum Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii1 şi Directiva 2008/48 privind contractele de credit pentru consumatori2 acordă protecţie în temeiul dreptului Uniunii consumatorilor de servicii de credit care au fost trataţi inechitabil.

Prin urmare, avocatul general concluzionează că, în împrejurările acestui litigiu, dreptul Uniunii3 se opune legislației unui stat membru care prevede nulitatea contractelor de credit, cu efect retroactiv de la data încheierii acestora, și nulitatea altor acte juridice care reprezintă consecința acestor contracte de credit atunci când acestea sunt încheiate între un creditor stabilit într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor, chiar dacă creditorul nu deținea autorizațiile necesare din partea autorităților competente din statul membru respectiv la momentul încheierii contractului.

 

[1] Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 273).

[2] Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori (JO 2008, L 133, p. 66).

[3] Articolul 56 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (JO C 326, 26.10.2012, p. 47–390).