Cuvinte-cheie: măsuri asigurătorii, inspecție fiscală, caracter excepțional al măsurilor asigurătorii, mărire artificială obligații fiscale

Starea de fapt:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 11 martie 2016, reclamanta SC ALC SRL a formulat în temeiul dispoziţiilor art. 213 alin. (11) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 1 şi 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Prahova.

Cererea a vizat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 856/22.02.2016, emisă la data de 22.02.2016 de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Prahova, prin care s-au dispus măsuri asigurătorii în urma inspecţiei fiscale parţiale începute la data de 11.01.2016 şi finalizată la data de 12.02.2016 prin încheierea Raportului de inspecţie fiscală nr. F-PH 36/19.02.2016. Reclamanta a solicitat ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse.
Premisa de la care a pornit declanșarea acestui litigiu era aceea că în urma inspecţiei fiscale finalizate la data de 12.02.2016 a fost întocmit Raportul de inspecţie fiscală nr. F-PH 36/19.02.2016 prin care s-au stabilit în sarcina acesteia obligaţii de plată în cuantum de 2.374.512 lei, constând în impozit pe profit stabilit suplimentar, taxă pe valoarea adăugată stabilită suplimentar, accesorii la plata acestora şi amenzi.
La data de 23.02.2016 s-au dispus măsuri asigurătorii în temeiul art. 213 alin. (4) din Legea nr. 207/2016, organele fiscale indicând că: „s-a constatat existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul/averea”. Se motivează că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, în raport de care măsurile asigurătorii pot fi dispuse numai în cazuri excepţionale şi numai atunci când se constată, motivat, că există pericol de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale.

Din conţinutul Deciziei nr. 856/22.02.2016 a Curţii de Apel Ploieşti reiese că nu există nicio motivare pertinentă pentru dispunerea măsurilor asigurătorii, organul emitent mulțumindu-se să redea ipoteza prevăzută de textul de lege citat, fără a indica, concret, vreun argument care să demonstreze existenţa pericolului de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale.
Simpla menţiune referitoare la existenţa pericolului de sustragere, fără ca decizia să cuprindă elemente justificative concrete, aplicabile situaţiei contribuabilului faţă de care se ia măsura, nu este de natură a suplini motivarea luării unor măsuri restrictive asupra patrimoniului acestuia.
Instanța de judecată apreciază că pericolul la care face referire art. 213 C.proc.fisc. trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor societăţii, vânzarea activelor societăţii, antecedentele fiscale ale asociaţilor sau administratorilor societăţii. Astfel, pericolul este extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acţiuni/inacţiuni ale contribuabilului altele decât operaţiunile care au făcut obiectul controlului fiscal.
Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală. Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

În cazul de faţă, motivele care au stat la baza deciziei de instituire a măsurii asigurătorii au fost, pe de o parte, sumele mari de plată, care în opinia intimatei depăşesc posibilităţile reale ale societăţii de a face faţă unor astfel de obligaţii de plată către bugetul general consolidat al statului, şi, pe de altă parte, îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor fiscale.
În cauză, Curtea reţine că intimata nu a făcut dovada că există pericolul sustragerii de către reclamanta contestatoare, a ascunderii sau a risipirii patrimoniului, a periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării creanţelor datorate bugetului statului și în consecință admite contestația formulată de reclamantă și anulează decizia de impunere a măsurilor asigurătorii.

Un al doilea aspect pentru care s-a considerat nelegală şi netemeinică decizia nr. 1281/26.06.2015 de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 856/22.02.2016 este acela că în mod eronat inspecţia fiscală începută la data de 11.01.2016 a determinat în sarcina reclamantei obligaţii fiscale aferente anului 2010, cu consecinţa măririi nejustificate a cuantumului debitului urmărit, în condiţiile în care pentru asemenea obligaţii termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a constata creanţa s-a împlinit în anul 2015.
Prin luarea în considerare a exerciţiului fiscal aferent anului 2015 organele fiscale au determinat obligaţii suplimentare pentru o perioadă de 6 ani, iar nu de 5 ani, consecinţa fiind mărirea artificială a cuantumului obligaţiilor stabilite prin Raportul de inspecţie fiscală – singurul element avut în vedere la adoptarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Notă (Septimiu Puț – avocat):
Organele fiscale uzează frecvent în practica lor de instituţia procedurală a măsurilor asigurătorii. Se instituie măsuri asigurătorii indiferent dacă sunt verificabile în concret condiţiile procedural-legale. Organele fiscale consideră că alineatele art. 213 C.proc.fisc. le impun obligaţia de a dispune poprirea sau sechestrul asigurătoriu.
În general, dar şi în speţa de faţă, motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii este extrem de sumară. Organul fiscal se mulţumeşte să reia textual constatările raportului de inspecţie fiscală în privinţa obligaţiilor stabilite suplimentar în sarcina reclamantei, fără a arăta care sunt acele elemente fundamentate pe comportamentul fiscal anterior al reclamantei sau al reprezentanţilor reclamantei ce justifică presupunerea sustragerii de la plată, respectiv ascunderii sau risipirii patrimoniului.
Adică, simpla stabilire a unor obligaţii fiscale nu implică automat luarea unor măsuri asigurătorii. Instituirea măsurilor asigurătorii are un caracter excepțional, iar nu unul comun. Legiuitorul a prevăzut că măsurile asigurătorii pot fi dispuse „în cazuri excepţionale”, explicând ce reprezintă caracterul excepţional: „atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea”.
Prin practica sa, organul fiscal a adus atingere unui drept fundamental garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la CEDO – dreptul de proprietate, ce include în conţinutul său dreptul societăţii de a dispune în mod liber de patrimoniul său.

Practic, deşi a avut loc o restrângere a exerciţiului acestui drept, nu s-a justificat în niciun fel cauza acestei restrângeri. Or, în analiza respectării dreptului de proprietate de către organele statale, o importanţă crucială revine proporţionalităţii dintre o ingerinţă a statului şi motivele care justifică respectiva ingerinţă în dreptul de proprietate. Astfel, în aceste situaţii, trebuie asigurat un echilibru între interesele contribuabilului şi prerogativele şi finalităţile etatice legate de colectare.
În esență, concluzia trasă de organul fiscal este aceea că suma stabilită în sarcina reclamantei justifică prin ea însăşi instituirea măsurilor asigurătorii, prin aceasta fiind înlăturat caracterul excepţional al unor asemenea măsuri, şi fiind nesocotite garanţiile reglementate de art. 214 alin. (2) C.proc.fisc.
Doctrinar și jurisprudențial s-a precizat că angajarea răspunderii fiscale a debitorului nu presupune în mod automat şi luarea măsurilor asigurătorii, iar atâta vreme cât nu se poate reţine nicio diferenţă relevantă între raportul de inspecţie şi decizia de luare a măsurilor asigurătorii, se impune anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Totodată, cerinţa prevăzută de dispoziţiile art. 213 alin. (5) C.proc.fisc., de motivare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, presupune existenţa unei motivări proprii. Preluarea mot-a-mot a considerentelor din raportul de inspecţie fiscală nu întruneşte exigenţele imperative, din moment ce instituirea măsurilor asigurătorii este reglementată prin alte norme de drept, are o altă finalitate şi alte condiţii a căror incidenţă trebuie verificată în concret.
Rezumativ, în decizia contestată nu există niciun motiv care să conducă la concluzia că exista pericolul concret ca reclamanta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanţelor datorate bugetului statului.