Starea de fapt:
Prin sentinţa civilă nr. 13196/20 iulie 2016, Judecătoria Sectorului 1 a declinat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de Contencios administrativ şi fiscal competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta S.C. D.A.P. SRL în contradictoriu cu pârâta ANAF – Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti, prin care a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-AFR7648/18.04.2016 şi a Procesului-verbal de sechestru asigurătoriu pentru bunuri mobile nr. 4102960/19.04.2016.
Fiind învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea a apreciat că se impune lămurirea competenţei materiale de judecare a contestaţiei formulate, având în vedere că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este emisă de Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti – autoritate regională, şi nu centrală, iar suma pentru care se instituie sechestrul măsurii asigurătorii este de 147.505 lei, sub plafonul valoric prevăzut de art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.
Referitor la procesul-verbal de sechestru asigurătoriu pentru bunuri mobile, Curtea constată că acesta este emis de Administraţia Sectorului 5 a Finanţelor Publice, iar sumele pentru care este aplicat sechestrul asigurătoriu nu depăşesc plafonul de 1.000.000 lei pentru a atrage competenţa curţii de apel.
Ținând cont de aceste prevederi, Curtea constată că niciunul dintre criteriile prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a atrage competenţa curţii de apel în primă instanţă nu este incident în speţă, respectiv nici criteriul rangului autorităţii emitente şi nici cel valoric. Faţă de aceste considerente, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C.proc.civ., va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a Contencios administrativ şi fiscal (sentinţa civilă nr. 2876 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ și fiscal).
Notă (Septimiu Puț – avocat):
Temeiul de drept comun care tranșează problema legată de competență se regăsește în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel, „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Din perspectiva contestării deciziilor de măsuri asigurătorii, noile dispoziţii procedurale consacră un regim derogatoriu, pe care „justiţiabilii” dovedesc că încă nu îl cunosc. Potrivit vechii reglementări procedural-fiscale, contestaţiile împotriva deciziilor de măsuri asigurătorii erau judecate de judecătorii, la fel ca şi contestațiile la executare împotriva actelor de executare sau a executărilor silite declanşate de către organele fiscale. Dispoziţiile alin. (13) al art. 213 C.proc.fisc. sunt însă neechivoce: „prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat poate face contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ competentă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile”. Alin. (13) al art. 213 C.proc.fisc. a fost modificat de art. II, pct. 9 din O.U.G. nr. 84/2016.
Alin. (14) al aceluiaşi art. 214 prevede: „Împotriva actelor prin care se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestaţie la executare în conformitate cu prevederile art. 260 şi 261”.
În ceea ce priveşte Procesul-verbal de sechestru asigurătoriu, Curtea constată că, deşi competenţa de soluţionare a cererii în anularea acestui act revine, de regulă, instanţei prevăzute de art. 214 alin. (14) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, caracterul accesoriu al cererii raportat la solicitarea de anulare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, cerere principală, atrage incidenţa dispoziţiilor art. 123 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele adiţionale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120.
În acord cu dispoziţiile dreptului pozitiv fiscal, cererea de anulare a deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii va fi de competenţa tribunalului sau a curţii de apel, în funcţie de faptul dacă plafonul de 1.000.000 lei este depăşit sau nu de cuantumul obligaţiilor fiscale vehiculate.
Din perspectiva calităţii actului de justiţie, considerăm că modificarea legislativă prin care cererile de chemare în judecată vizând anularea deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii urmează regulile de competenţă specifice contenciosului fiscal este lăudabilă, mai ales că raporturile procedural-fiscale au un regim specific care reclamă, pe lângă bunăvoinţă, şi o specializare a instanţei.