Autor: Prof.univ.dr., jud. Mihaela Tăbârcă
Prezentul material este un extras din Drept procesual civil. Vol. I, Ediția a II-a (apărut în februarie 2017 la Editura Solomon), carte premiată de Uniunea Juirștilor din românia, și este actualizat prin Suplimentul conținând comentarii ale Legii nr. 310/2018 (apărut în februarie 2019 la Editura Solomon), autor Mihaela Tăbârcă
Regula în sistemul nostru procesual este că nulitatea nu intervine de drept, în puterea legii[1].
Nulitatea trebuie să fie constatată, să fie declarată de instanță. Dacă, într-un litigiu determinat, nu mai poate să fie folosit niciunul dintre mijloacele care poate duce la anularea unui act de procedură, nulitatea se acoperă definitiv.
Mijloacele de invocare a nulității diferă în funcție de momentul la care se invocă nulitatea pe parcursul procesului şi de caracterul normelor încălcate.
Acestea pot să fie excepția, apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea, contestația la executare.
Dacă procesul este în curs, indiferent după cum judecata este în primă instanță, apel, căi extraordinare de atac, contestație la executare sau acțiune în anulare împotriva hotărârii arbitrale, nulitatea se invocă pe cale de excepție.
Potrivit art. 178 alin. (1) C.proc.civ., nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecății cauzei, dacă legea nu prevede altfel.
„Legea prevede altfel”, de pildă, prin art. 130 alin. (2) C.proc.civ., care permite ca necompetența materială şi teritorială de ordine publică să fie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
Apoi, de vreme ce art. 478 alin. (3) C.proc.civ. prevede, fără nicio distincție, că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenții noi, înseamnă că, după pronunțarea sentinței, nici părțile, nici instanța nu mai pot recurge la prevederile art. 1.247 C.civ.
De asemenea, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C.proc.civ., motivele de casare, chiar de ordine publică, nu pot să fie cercetate decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.
Sunt de reținut şi dispozițiile art. 247 alin. (1), conform cu care excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai dacă, pentru soluționare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.
Interpretarea coroborată a art. 488 alin. (2) şi art. 247 alin. (1) C.proc.civ. conduce la concluzia că excepția nulității absolute poate să fie invocată direct în recurs numai dacă vizează o neregularitate procedurală săvârşită în apel, iar pentru soluționarea excepției este suficient să se administreze înscrisuri noi, nu şi alte dovezi. Ca atare, nulitatea absolută din primă instanță nu poate să fie ridicată direct în recurs – atât ca motiv de recurs, cât şi ca excepție! – decât dacă, în funcție de datele concrete ale cauzei, nu a putut fi invocată pe calea apelului sau în cursul judecării apelului. Dacă problema nulității din primă instanță a fost dedusă judecății în apel, fie prin motivele de apel, fie prin intermediul excepției, iar instanța de apel a respins-o sau a omis să se pronunțe asupra ei, partea nemulțumită poate formula critici sub acest aspect numai prin motivele de recurs, nu şi prin excepție ridicată în recurs. Aceasta deoarece o anumită excepție procesuală poate să fie folosită pentru invocarea unei anumite neregularități procedurale o singură dată în cursul unui proces. Critici împotriva soluției date excepției procesuale sau împotriva omisiunii soluționării excepției pot să fie făcute numai prin exercitarea căilor de atac, iar nu prin invocarea din nou, în calea de atac, a aceleiaşi excepții, chiar dacă este una absolută.
Afară de cazul în care ar exista o dispoziție legală care să prevadă altfel, nulitatea absolută poate să fie invocată atât prin cerere scrisă, cât şi verbal, în şedința de judecată.
Cât priveşte nulitatea relativă, art. 178 alin. (2) C.proc.civ. arată că nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.
Aşadar, nulitatea relativă poate să fie invocată, indiferent de mijlocul procedural folosit, numai de către partea ale cărei interese sunt ocrotite prin norma încălcată[2].
Apoi, pentru a asigura disciplinarea procesuală şi responsabilizarea părților pe parcursul judecății pricinii, legiuitorul a impus o condiție pentru a putea fi invocată nulitatea relativă – neregularitatea procedurală care duce la nulitatea relativă a actului de procedură să nu fi fost cauzată chiar de partea care invocă nulitatea.
Aşa se face că, în aprecierea vătămării procesuale, judecătorul va ține seama atât de gravitatea prejudiciului, de regulile de procedură eludate, dar şi de situația concretă şi de atitudinea procesuală a părții care invocă nulitatea. De exemplu, nu ar putea fi invocată nulitatea citării dacă partea şi-a schimbat pe parcursul procesului locul unde a fost citată inițial, dar nu a respectat obligațiile pe care i le impune art. 172 teza I C.proc.civ., conform cu care, dacă în cursul procesului una dintre părți şi-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoştințeze instanța, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum şi partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înştiințează instanța despre schimbarea locului citării. Teza a II-a a textului arată că în cazul în care partea nu face această încunoştințare, procedura de citare pentru aceeaşi instanță este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare. Aşadar, aceasta este sancțiunea pe care o suportă partea care nu a procedat în sensul impus prin art. 172 teza I C.proc.civ. – procedura îndeplinită la vechiul loc de citare este considerată valabil îndeplinită.
În condițiile art. 178 alin. (3) C.proc.civ., dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată:
a) pentru neregularitățile săvârşite până la începerea judecății, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată;
b) pentru neregularitățile săvârşite în cursul judecății, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond.
Textul este de aplicație generală, astfel că sintagma „începerea judecății” are acelaşi înțeles, fără deosebire după cum este vorba despre judecata în primă instanță sau în căile de atac.
Spre deosebire de „proces” care, potrivit art. 192 alin. (2) C.proc.civ., începe prin înregistrarea cererii la instanță, în condițiile legii[3], „judecata” începe la primul termen la care părțile sunt legal citate.
„Începerea judecății” are loc, după caz, odată cu începerea cercetării procesului sau odată cu începerea dezbaterilor, atunci când nu are loc o cercetare a procesului[4].
Aşadar, atunci când neregularitatea priveşte cererea de chemare în judecată ori cererea de exercitare a unei căi de atac, nulitatea relativă trebuie să fie invocată prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate[5].
De vreme ce judecata începe doar în momentul în care ambele părți sunt legal citate şi cum art. 178 alin. (3) lit. a) C.proc.civ. vizează neregularitățile săvârşite înainte de începerea judecății, înseamnă că, atât timp cât este legal citată numai partea care are interes să invoce nulitatea, ea nu poate să fie sancționată cu decăderea pentru că a aşteptat ca şi cealaltă parte să fie legal citată şi abia apoi a invocat nulitatea[6].
Dacă neregularitatea procedurală este săvârşită la un termen de judecată, atunci nulitatea relativă trebuie să fie invocată la acest termen, dacă partea interesată este prezentă.
Dacă partea nu este prezentă la termenul la care este săvârşită neregularitatea procedurală, nulitatea relativă trebuie să fie invocată la termenul de judecată imediat următor.
Întrucât art. 178 alin. (3) lit. b) C.proc.civ. nu distinge, înseamnă că partea care lipseşte la termenul la care este comisă neregularitatea procedurală poate invoca nulitatea la termenul de judecată imediat următor, indiferent dacă pentru termenul la care s-a produs încălcarea procedurală a fost sau nu legal citată. În schimb, regularitatea procedurii de citare a părții pentru termenul la care s-a produs încălcarea cerințelor legale va influența modul în care trebuie să se procedeze ulterior. Astfel, dacă partea lipsă era legal citată sau avea termen în cunoştință, nu mai trebuie să fie citată ulterior, astfel încât, dacă la termenul imediat următor nu invocă nulitatea, va fi decăzută din drept; dacă partea lipsă nu fusese legal citată, termenul „imediat următor” la care trebuie să invoce nulitatea este acela la care va fi legal citată, iar nu neapărat primul termen de după comiterea neregularității procedurale respective.
Ce formă trebuie să îmbrace actul de procedură prin care se invocă nulitatea relativă?
Dacă nulitatea este în legătură cu neregularitățile săvârşite până la începerea judecății, poate să fie invocată numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, chiar verbal în şedință.
Dacă nulitatea este în legătură cu neregularitățile săvârşite în cursul judecății, poate să fie invocată atât verbal, cât şi prin cerere scrisă, art. 178 alin. (3) lit. b) C.proc.civ. neimpunând o anumită formă.
În toate cazurile, dacă nulitatea relativă nu este invocată înainte ca partea să pună concluzii pe fond, intervine decăderea[7].
Sintagma „concluzii în fond”, folosită de art. 178 alin. (3) lit. b) C.proc.civ., trebuie citită „concluzii finale”, iar nu „concluzii asupra fondului” procesului. Drept urmare, şi dacă procesul este finalizat în temeiul unei excepții procesuale, textul arătat este aplicabil.
Ordinea în care trebuie să fie efectuate cele două acte de procedură – mai întâi, invocarea nulității relative, şi ulterior punerea concluziilor în fond – este obligatorie nu doar atunci când acestea sunt săvârşite la termene diferite, ci şi atunci când neregularitatea procedurală ar trebui să fie invocată la ultimul termen de judecată la care se pun concluzii în fond. Ca atare, dacă partea a pus concluzii finale, nu mai poate solicita să i se încuviințeze să invoce nulitatea relativă.
Față de limitarea impusă prin art. 178 alin. (3) lit. b) C.proc.civ., nulitatea relativă nu poate să fie invocată direct în căile de atac.
Totuşi, atunci când cauza nulității a apărut la ultimul termen de judecată, iar partea nelegal citată nu a fost prezentă, şi nici nu s-a procedat în sensul art. 160 alin. (3) C.proc.civ.[8], nulitatea relativă va putea fi invocată direct în apel sau, după caz, în recurs, atunci când hotărârea nu este susceptibilă de apel.
Desigur, față de art. 247 alin. (2), care dispune că excepțiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârşirea neregularității procedurale, în etapa cercetării procesului şi înainte de a se pune concluzii în fond, înseamnă că în situația arătată nulitatea relativă va putea fi invocată numai ca motiv de apel/de recurs, iar nu prin intermediul excepției procesuale.
Art. 178 alin. (4) arată că partea interesată poate renunța, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea relativă.
Partea poate proceda astfel numai cu privire la nulitatea ce afectează un anumit act de procedură, concret, iar nu în general, cu referire la orice act de procedură, şi, desigur, numai după comiterea neregularității ce atrage nulitatea, neputându-se renunța la nulitate anticipat, în mod preventiv.
Dacă asupra modului în care poate avea loc renunțarea expresă nu există vreo îndoială, renunțarea tacită nu trebuie să fie confundată cu decăderea din dreptul de a invoca nulitatea relativă.
Astfel, partea renunță tacit la dreptul de a invoca nulitatea relativă atunci când săvârşeşte un act de procedură pe care nu îl putea săvârşi dacă ar fi invocat nulitatea.
De pildă, dacă este propusă spre audiere una dintre persoanele arătate la art. 315 alin. (1) pct. 1-3 C.proc.civ.[9], adversarul părții care administrează această probă poate să invoce nulitatea declarației sau poate să renunțe tacit la nulitate, punând întrebări martorului. Dacă, în acelaşi exemplu, partea care ar putea să invoce nulitatea lipseşte la termenul la care este audiat martorul, iar la termenul următor nu invocă nulitatea declarației şi pune concluzii în fond, este decăzută din dreptul de a mai invoca nulitatea, această atitudine procesuală neavând semnificația unei renunțări tacite.
Bineînțeles, partea va putea să renunțe la invocarea nulității relative numai înăuntrul termenului în care ar putea să invoce nulitatea relativă, pentru că, în caz contrar, intervine decăderea.
Conform art. 178 alin. (5), toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a le mai invoca.
Față şi de art. 178 alin. (1) C.proc.civ., care permite ca nulitatea absolută să poată fi invocată oricând, dacă legea nu prevede altfel, înseamnă că textul enunțat impune părții interesate să invoce deodată toate cauzele de nulitate relativă.
Apoi, art. 178 alin. (5) C.proc.civ. trebuie citit în sensul că se referă la nulitatea tuturor actelor de procedură săvârşite până la momentul invocării nulității, iar nu doar ale unui singur act de procedură. În alte cuvinte, nu vor putea fi formulate tot atâtea cereri/excepții privind nulitatea câte acte de procedură se consideră că sunt afectate de acest viciu. Sau, sintetizând, înseamnă că poate să fie săvârşit un singur act de procedură prin care să se invoce nulitatea relativă a oricăror acte de procedură anterioare.
Dacă nu este respectată obligația impusă prin art. 178 alin. (5) C.proc.civ., chiar dacă partea ar mai fi în termen, în sensul art. 178 alin. (3) C.proc.civ., nu mai poate invoca alte cauze de nulitate relativă oral sau printr-o altă cerere scrisă.
Indiferent după cum este vorba despre nulitate absolută sau relativă, sunt de reținut şi prevederile art. 177 alin. (3), conform cu care actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia.
În aplicarea acestui text:
1. nu intervine nulitatea cererii de chemare în judecată pentru netimbrare dacă, în condițiile art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, partea a achitat taxa judiciară de timbru în cuantumul comunicat de instanță, până la termenul acordat în acest scop;
2. nu intervine nulitatea actului de dispoziție săvârşit de reprezentantul care nu a fost autorizat în prealabil în condițiile art. 81 alin. (1) C.proc.civ., dacă autorizarea este obținută pe parcursul procesului;
3. nu intervine nulitatea cererii de chemare în judecată, dacă aceasta este semnată conform art. 196 alin. (2) C.proc.civ.;
4. nu intervine nulitatea cererii de apel, dacă aceasta este refăcută în condițiile art. 471 alin. (3) C.proc.civ.
Având în vedere art. 490 alin. (2) C.proc.civ., care trimite la aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 471 C.proc.civ., înseamnă că şi completarea sau modificarea cererii de recurs în termenul prevăzut de lege sau acordat de preşedintele instanței ori de judecătorul care îl înlocuieşte va salva de la desființare cererea de recurs.
Actul de procedură prin care instanța se pronunță asupra excepției nulității este, după caz, încheiere sau sentință/decizie, în raport cu distincțiile pe care le face art. 424 C.proc.civ.
Dacă respinge excepția, instanța pronunță o încheiere, interlocutorie în sensul art. 235 C.proc.civ., care poate să fie atacată numai odată cu fondul, afară de cazul în care există un text care să îngăduie atacarea separată.
Dacă admite excepția, instanța pronunță:
1. O încheiere, atunci când rămâne în continuare învestită cu judecarea pricinii
De pildă, instanța admite excepția privind nulitatea procedurii de citare a părții, excepția nulității raportului de expertiză, excepția nulității unei încheieri anterioare şi fixează un nou termen de judecată până la care actul de procedură anulat să fie refăcut.
Această încheiere poate să fie atacată numai odată cu fondul, în condițiile art. 466 alin. (4) C.proc.civ., conform cu care împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel;
2. O sentință/decizie, dacă se dezînvestește
Instanța se
dezînvesteşte atunci când anulează cererea pentru lipsa dovezii calității de
reprezentant, anulează cererea pentru lipsa capacității procesuale de exercițiu,
anulează cererea pentru lipsa numelui sau denumirii oricăreia dintre părți, a
obiectului cererii, a motivelor de fapt ale acesteia sau pentru lipsa
semnăturii etc.
[1] În doctrina anterioară noului Cod de procedură civilă s-a spus că „procedura nu cunoaşte nulităţi de drept; ele trebuie discutate, fie că sunt de ordine publică, fie că sunt numai relative. Ca să se pronunţe dar o nulitate cerută de lege, trebuie ca cineva să o ceară.” – V.G. Cădere, Tratat…, p. 29. Totuşi, în condiţiile art. 145 alin. (2) C.proc.civ., în cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.
[2] În jurisprudenţa anterioară noului Cod de procedură civilă s-a decis că „instanţa de apel, invocând din oficiu citarea nelegală a pârâtei pentru termenul de dezbatere a cauzei în faţa primei instanţe, cu toate că pârâta nu declarase apel, şi dispunând desfiinţarea sentinţei pe acest temei, a pronunţat o decizie nelegală, deoarece neregularitatea actului de procedură putea fi invocată numai de către pârâtă, în condiţiile art. 108 alin. (3) C.proc.civ.” – C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1345/1999, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1999, p. 351; „Chiar dacă instanţele ar fi comis o neregularitate în procedura de citare a pârâtului, nulitatea, fiind relativă, nu putea fi invocată decât de partea ce s-ar fi pretins vătămată prin săvârşirea actului, parchetul neavând calitatea de a invoca o atare nulitate.” – Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 3699/2000, în B.J./2000, p. 24; „Efectuarea raportului de expertiză cu încălcarea dispoziţiilor art. 208 C.proc.civ., fără citarea părţilor, prin carte poştală recomandată, reprezintă o neregularitate procedurală ce poate fi invocată de partea interesată, pe calea excepţiei de nulitate a actului. Însă neconvocarea părţilor la realizarea expertizei este o omisiune sancţionată cu nulitate relativă, întrucât textul de lege menţionat are caracter dispozitiv, fiind edictat în favoarea aceluia al cărui drept a fost încălcat, astfel că nulitatea expertizei trebuie pusă în discuţie la primul termen care a urmat depunerii raportului.” – C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 214/1993, în Culegere de practică judiciară civilă pe anii 1993-1998, p. 292; „Potrivit art. 108 C.proc.civ., viciul referitor la îndeplinirea procedurii de citare a unei părţi poate fi invocat doar de această parte interesată, şi nu de partea adversă.” – CSJ, s. com., dec. nr. 4059/1998, în Dreptul nr. 10/1999, p. 152.
[3] Conform art. 94 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, actele de sesizare a instanţei depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin poştă, curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut de lege, se depun la registratură, unde, în aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, dată certă şi număr din aplicaţia ECRIS [alin. (1)]. Prin excepţie de la prevederile alin. (1), dacă în aceeaşi zi sau ulterior se constată că au fost înregistrate acte identice de învestire a instanţei, acestea vor primi un singur număr în aplicaţia ECRIS, formând un singur dosar [alin. (2)].
[4] Având în vedere art. 240 alin. (2) C.proc.civ. care, sub marginala „Locul cercetării procesului”, prevede că în căile de atac (s.n.) cercetarea procesului, dacă este necesară (s.n.), se face în şedinţă publică, înseamnă că nu întotdeauna are loc o cercetare a procesului şi în căile de atac.
[5] Atunci când invocă faptul că nu i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată pârâtul deduce analizei o neregularitate săvârşită până la începerea judecăţii, astfel încât nulitatea comunicării ar putea fi invocată în condiţiile art. 178 alin. (3) lit. a) C.proc.civ. Desigur, întrucât depunerea întâmpinării este condiţionată de comunicarea către pârât a cererii de chemare în judecată, pârâtul nu trebuie să fie decăzut din drept dacă nu invocă necomunicarea cererii introductive de instanţă prin întâmpinare.
[6] Partea s-ar putea apăra, dacă se invocă decăderea sa din dreptul de a invoca nulitatea relativă, arătând că, faţă de cerinţa impusă prin art. 178 alin. (5) C.proc.civ., a aşteptat ca şi cealaltă parte să fie legal citată, astfel încât să se poată vorbi de o „începere a judecăţii” – punct final până la care ar putea fi săvârşite neregularităţi care să atragă nulitatea relativă şi pe care să le invoce concomitent. În alte cuvinte, câtă vreme instanţa nu-şi îndeplineşte în condiţii de regularitate procedurală obligaţiile în raport de care să existe un moment procesual sau altul, nici părţilor nu li poate reproşa că nu săvârşesc anumite acte de procedură.
[7] În jurisprudenţa anterioară noului Cod de procedură civilă s-a decis că „potrivit art. 212 alin. (2) C.proc.civ., expertiza contrarie trebuie cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării. Aceste norme care reglementează condiţiile în care trebuie să se invoce regularitatea raportului de expertiză au caracter dispozitiv. Drept urmare, faţă de prevederile art. 108 alin. (3) C.proc.civ., neinvocarea nulităţii raportului la prima zi de înfăţişare după depunere şi înainte de a se fi pus concluzii în fond, atrage sancţiunea decăderii.” – ICCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 2197/2006, în Buletinul Casaţiei nr. 4/2006, p. 47.
[8] Sub marginala „Invocarea şi înlăturarea neregularităţilor privind citarea”, art. 160 alin. (3) prevede că în lipsa părţii nelegal citate, neregularitatea privind procedura de citare a acesteia poate fi invocată şi de celelalte părţi ori din oficiu, însă numai la termenul la care ea s-a produs.
[9] Sub marginala „Persoanele care nu pot fi ascultate ca martori”, art. 315 alin. (1) pct. 1-3 prevede că nu pot fi martori: 1. rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv; 2. soţul, fostul soţ, logodnicul ori concubinul; 3. cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi.