Luisiana Dobrinescu[1]
ANAF are în prezent la dispoziție instrumente de control (baze de date) pe care nu le avea acum 2-3 ani. Digitalizarea constă într-un volum enorm de informații stocate pe serverele ANAF și într-un sistem de baze interconectate, aparținând mai multor instituții (bănci, registrul Comerțului, cadastru ș.a.).
Procedurile de control sunt și ele mai suple (aproape spre inaniție, aș spune), cu verificări documentare și notificări de conformare voluntară.
Cu toate acestea, inspectorii recurg din ce în ce mai mult la informații „pe hârtie”.
Redactez acum o contestație într-un dosar în care actele societății s-au plimbat pe curierat, iar organele de inspecție caută prin cutii, contractele și facturile relevante. Contribuabilii nu întocmesc opisuri – pentru că trimit „cu Fanul” întreaga lor contabilitate, iar inspectorii afirmă că nu identifică anume documente, stabilind obligații fiscale suplimentare. Emailurile instituționale ale ANAF nu suportă transmiterea unui volum mare de informație, iar rigorile de securitate nu le permite inspectorilor să dobândească acces la foldere în cloud (fie ele de tip Google Drive, Dropbox sau oricare altele). Mai mult, în urma atacului cibernetic din iulie 2026 asupra bazelor de date ale ANCPI, ANAF a restrâns și posibilitatea de a primi documente stocate pe stick-uri USB sau discuri. De atâta digitalizare, ne rămân drept opțiuni porumbeii zburători și veșnica hârtie.
ANAF nu reprezintă un exemplu singular: inspecțiile economico-financiare ale Ministerului de Finanțe cer ONG-urilor toate dosarele de sprijin financiar cu documentele aferente și toate contractele de sponsorizare, în format hârtie, semnate și ștampilate conform cu originalul.
Acum 20 de ani, când am început să fac fiscalitate de teren (a se citi inspecție fiscală), ne temeam că inspectorii vin la sediul contribuabilului și mai pleacă abia după trei sau șase luni.
Art. 118 din Codul de procedură precizează că: „Inspecția fiscală se efectuează în așa fel încât să afecteze cât mai puțin activitatea curentă a contribuabilului/plătitorului și să utilizeze eficient timpul stabilit pentru efectuarea inspecției fiscale”.
Acest principiu al minimei ingerințe a inspectorilor asupra activității contribuabililor, care încă supraviețuiește în Codul de procedură, trebuie să se aplice deopotrivă și „inspecțiilor de stil nou”, acelea în care inspectorii stau la propriul birou și cer săptămâni întregi, de la distanță, să li se pregătească Exceluri, copii de documente sau traduceri de sute de pagini.
De unde până unde se întinde obligația de colaborare a contribuabilului?
Presiunea cade deopotrivă pe marii contribuabili, cu volum uriaș de informații pe care abia le administrează departamente întregi de oameni angrenați în inspecția fiscală, cât și pe contribuabilii mici, în care asociații sunt și manageri, și muncitori.
Luni de zile căutăm prin arhive, printăm, semnăm de conformare, trimitem pachete de acte, ca mai apoi proiectul de RIF să se trimită pe e-mail, discuția finală cu contribuabilul să se facă pe Zoom, iar decizia de impunere să se încarce în SPV?
Faptul că nimeni nu îndrăznește să se opună nu înseamnă că este corect, ci că presiunea este prea mare. Dorința de a „îmbuna inspectorii” în aceste vremuri în care banii se fac din ce în ce mai greu nu validează o astfel de conduită. De instrumentele puse la dispoziția ANAF trebuie să beneficieze deopotrivă și contribuabilii.
Până la urmă, dacă e digitalizare, să fie până la capăt. Dacă nu, să reluăm inspecțiile clasice, pe teren, în care aveai măcar contact direct cu inspectorii.
Prezentul articol reprezintă Editorialul nr. 4/2026 al revistei Tax Magazine.
[1] Luisiana Dobrinescu este avocat, managing partner la Dobrinescu Dobrev Haraga SCA. Poate fi contactată la adresa de email luisiana@dobrinescudobrev.ro.