Autor: Ioana Maria Costea

Într-un moment de reflecție asupra dinamicii dreptului financiar, am îndrăznit a distila întrebarea dacă suntem în prezența celei mai rigide ramuri de drept. O ramură de drept dominată de formalism, intervenții cu autoritate, de rigori procedurale la limita dintre absolut și absurd. În fața unor „aluzii” constante ale studenților și ale unor colegi practicieni cum că ar fi o ramură de drept imposibilă, a trebuit – din loialitate pentru știința dreptului – să dau un răspuns negativ la întrebarea premisă. Nu, dreptul financiar nu este și nu poate fi o ramură rigidă de drept. Aș observa chiar că, în unele ipoteze, Codul fiscal, dintr-o preocupare mercantilă, și anume de a nu omite vreun element impozabil, are soluții mai nuanțate decât alte surse normative, atotcuprinzătoare și, la nevoie, dovedind suplețe.

Și atunci, ne-am putea întreba cum am caracteriza dreptul financiar ca și ramură de drept, dincolo de sau poate tocmai având în vedere poziția rezervată a juriștilor în a declara o pasiune pentru această ramură de drept. Cred că dreptul financiar, și mai ales componenta eclatantă, dreptul fiscal, este o ramură de drept cu soluții ezitante. În pofida contribuțiilor marcante ale slujitorilor acestui domeniu, dreptul financiar apare în percepția publică ca un spațiu infuzat de instrumente din economie, de soluții normative extrem de volatile și, uneori, contradictorii. Or, această percepție este generată de elemente superficiale din sfera acestui normativ.

Dreptul financiar este o ramură de drept articulată, definită de cele mai multe ori printr-o relație duală față de dreptul său comun, și anume prin delimitarea față de regulile din dreptul civil, fundamentată pe ideea de interes public, concomitent cu preluarea din spațiul dreptului comun a soluțiilor clasice, în mai toate materiile. Acest fapt nu poate fi surprinzător; dreptul fiscal nu are o autonomie în voința subiecților săi; niciun contribuabil, în nicio ipoteză de impunere, nu devine contribuabil printr-un act de voință imediat, ci printr-un act de voință imediat, și anume ca și consecință legală a încheierii actului juridic, care stă ca și fapt juridic generator al impunerii. Astfel, dinamica patrimonială a unei entități, indiferent de forma de existență, este cea care determină, ca și efect în plan secundar, consecințele fiscale pe care legiuitorul le atașează acestor fapte juridice. În acest mecanism, dreptul fiscal apare ca ecou al dreptului civillato sensu, o consecință ex lege a actelor și faptelor juridice relevante patrimonial din viața unui contribuabil, fie acesta profesionist sau nu. Și atunci, relația dreptului financiar, mai ales în componenta drept fiscal cu dreptul civil, este extrem de organică și poate insuficient pusă în valoare. Ea nu se rezumă la comunicarea orizontală de instituții sau mecanisme similare, cum ar titlul de creanță, plata, prescripția extinctivă, instituții din executarea silită. Cred că de fapt nu vorbim despre similitudini, ci despre o formă de dependență, de comuniune, o fraternitate cu toate nuanțele posibile, însă eminamente funcțională. Am milita cu insistență pentru această viziune, inclusiv în materia dreptului financiar, unde, dincolo de formalismul extrem, cu rol protector, relațiile patrimoniale din întreaga dinamica bugetară se construiesc pe mecanisme înrudite, derivate din dreptul civil, dacă nu de multe ori identice.

De ce invocăm acest argument de similitudine până la identitate, de interdependență? În niciun caz pentru a diminua particularitățile dreptului financiar, care sunt dense, susținute normativ și extrem de atent analizate în întreaga doctrină, ci mai degrabă pentru a dezice mitul unei ramuri de drept specioase, imposibil de penetrat. Nu, dreptul financiar este o ramură de drept citibilă în cheia potrivită, dominată de nuanțe. Aș invoca un model plastic și aș spera că este vizibilă, frumusețea impresionistă a nuferilor lui Monet, în zeci de momente ale luminii solare, pentru a surprinde un spectru cromatic complet. Și la fel de vizibilă apare proximitatea de orice alt covârșitor talent în pictură, dincolo de tehnica folosită.