Autor: Conf.univ.dr. Dan Șova
La sfârșit de an, după o perioadă eminamente dificilă și cu multe provocări, puțin dezorientat de multitudinea de întâmplări neașteptate din viața noastră și din viața mea, oarecum consternat de rapiditatea istoriei care trece pe lângă noi, îmi vin în minte gânduri amestecate, evident financiar-bugetare și fiscale, spre disperarea celor care au avut neinspirația de a-și petrece sărbătorile alături de mine.
Profitând de acest spațiu editorial al unui articol de gardă, pus la dispoziție cu generozitate de către o publicație absolut respectabilă, spațiu în care autorul nu trebuie să spună ceva „științific” și nici măcar argumentat, unde îți poți exprima niște gânduri care eventual să-l zăpăcească sau să-i creeze cititorului o stare revoluționară de maximum 15 minute, o să vă relatez câteva dintre frământările mele, care vă vor convinge cu siguranță că sunteți foarte norocoși nefiind în preajma subsemnatului de sărbători.
Talentul de a strica dispoziția celorlalți, aducând în discuție probleme insolvabile, este cunoscut de toți cei apropiați mie și pare că, după mai bine de douăzeci de ani, au cam început să obosească. Deci, mă reorientez către dumneavoastră.
„Vrem o țară ca afară” – a fost sloganul interesant care a dominat anul 2017, deși trebuie să accept faptul că în egală măsură mi-a atras atenția cel care spune: „PSD – ciuma roșie”. M-am simțit oarecum vizat.
E bine că ne dorim o țară ca afară și e bine că o parte a populației României are acest ideal. M-am întrebat, urmărind (evident, din fotoliu) demonstrațiile tumultoase și răspunsurile stângace din zona politicului, dacă, atunci când ne gândim la o țară ca afară, ne referim și la chestiunea financiar-bugetară și fiscală.
Viața m-a pus în câteva situații interesante. De exemplu, am fost ministru al transporturilor, deși am absolvit dreptul și istoria și mi-am dorit să fiu ministru al justiției, impresia mea fiind – la momentul 2013-2014 – că dorința mea avea o legătură ceva mai apropiată cu pregătirea.
Irelevant ce am crezut eu. Revenind la realitatea obiectivă, după ce am fost nevoit să învăț compoziția asfaltului (ceea ce vă recomand și dumneavoastră) și să înțeleg de ce kilometrul de autostradă e mai scump în România decât în alte state (și se pare că există argumente științifice pentru această aparentă ciudățenie – argumente care nu au legătură cu ideea că cineva ar fura pietrișul sau ar dilua cimentul), am trecut la lucruri serioase, de domeniul investițiilor publice, respectiv negocierea și atribuirea a zece tronsoane de autostradă. Cam tot ce se construiește astăzi în Romania, asta pentru a rămâne în sfera modestiei. De asemenea, am participat la structurarea fondurilor europene pentru perioada 2014-2020 pentru infrastructura rutieră, feroviară și aero-portuară. Cu această ocazie, am constatat următoarele: NU AVEM BANI. Și nu avem bani din trei motive financiar-bugetare și fiscale: impozitele sunt foarte mici; colectările la buget sunt deficitare; limitele deficitului bugetar. Aceste trei chestiuni, asupra cărora nu am auzit să se fi pronunțat nici Opoziția și nici cei care protestează din „obicei”, ne fac să semănăm cu orice altceva în afară de o „țară ca afară”.
Analizez pe rând.
Impozitul pe profit și impozitul pe dividende nu sunt mici, sunt foarte mici, sunt excesiv de mici. TVA-ul e similar, exceptând SUA, care însă au impozite echivalente ce acoperă ceea ce produce TVA-ul în Europa. Am promis că nu vin cu argumente științifice, dar dacă ne uităm puțin spre Franța, Anglia, Germania, SUA (chiar și după „revoluția fiscală” Trump), sper că nu va fi excesivă mirarea când veți remarca nivelul fiscalității de la ei. Un cititor neavizat, ceea ce nu poate fi cazul celor care răsfoiesc prezenta publicație, se va grăbi să afirme că la noi fiscalitatea veniturilor salariale, mascată sub povara contribuțiilor sociale, este foarte mare. O să-l contrazic. Dacă luați în ansamblu „povara fiscală” reprezentată de impozit plus contribuții sociale, aceasta este evident mai mică decât în țările menționate mai sus. Din punct de vedere fiscal, că vă place sau nu, când spunem că vrem o țară ca afară și cerem scăderea impozitelor în același timp, eu înțeleg că cei care solicită acest lucru se gândesc la Rusia sau la Bulgaria. Firește că nimeni nu-și dorește impozite mari și, evident, nici eu. Dacă ar permite Constituția (dar, slavă Domnului, nu se poate) și s-ar organiza un referendum împotriva fiscalității, aș fi chiar șef de baricadă și aș propune să blocăm Piața Victoriei cu scaunele de la cafenelele din jur. Evident însă, acțiunea nu ar fi una de natură să sprijine România, ci să-i facă și mai mult rău. Că ne place sau nu, singura sursă de finanțare a lucrărilor publice, a serviciilor publice, a dezvoltării unei țări, sunt impozitele și taxele. După o logică de ciclu primar, dacă la 100 de lei impozitul e 16% și la alții (adică aceia spre care presupun că se îndreaptă gândurile tandre ale celor care au lansat sloganul sus-menționat) e 56%, carevasăzică 56% e mai mult și statul respectiv are mai mulți bani pentru ceea ce înseamnă bunăstare generală. Veți crede că îmi doresc impozite mai mari. Greșit. Îmi doresc impozite mici și cât mai mici, dar eu, fiind social-democrat, înțeleg că sunt „forța retrogradă”, în timp ce aceia care doresc propășirea țării și sunt preocupați zilnic până la nivelul insomniei de treburile publice ar trebui să-și dorească o fiscalizare pe măsura Franței, Germaniei, SUA etc…. nu de alta, dar momentan, la nivelul fiscalității, suntem ca Rusia.
Colectările la buget sunt deficitare și, coroborate cu nivelul „neeuropean” de mic al fiscalității, ne plasează, cu voia dumneavoastră, pe penultimul loc în UE la ponderea impozitelor în PIB. Consecință? Nu avem bani. Și ca să nu credeți că am menționat ministeriatul la transporturi doar pentru a sublinia că au fost vremuri în care eram mai important decât astăzi, să vă spun legătura între infrastructură, nivelul impozitelor și colectările slabe.
Ca orice om cu un bun simț elementar ajuns într-o funcție de decizie la nivelul executivului, primul lucru pe care l-am făcut după ce am intrat în impunătoarea clădire în care a fost ministru chiar și Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu doar Traian Băsescu, a fost să mă informez asupra datelor statistice și cifrelor bugetare specifice domeniului respectiv, pentru a înțelege de ce antecesorii mei au fost atât de rău intenționați încât să refuze să ne facă drumuri ca în palmă și autostrăzi care să treacă prin sufrageria fiecăruia și au preferat să ne explice că nu se poate. Eram convins de faptul că, odată cu venirea mea, nodul gordian al drumurilor și autostrăzilor va fi desfăcut definitiv, bineînțeles, cu sabia corectitudinii, a bunei administrări și a dorinței de mai bine. Cercetările preliminare mi-au arătat că România avea la momentul respectiv 280.000 km de drum, din care circa 18.000 km de drum național aflat în administrarea CNADNR. Restul până la 280.000 km fiind drumuri județene, orășenești și comunale, nu intrau în jurisdicția centrală a transporturilor. Excelent. Mi-am zis: deci trebuie să am grijă de aproximativ 5,5% din drumurile României și să dăm drumul la autostrăzi. Deja visul creștea văzând cu ochii, sarcina părând din start mai ușoară. Dar m-am trezit din filmul măririi pe bază de drumuri naționale și autostrăzi când am trecut la capitolul financiar-bugetar. Am întrebat de ce sumă este nevoie pentru a reabilita (adică a reface și asfalta cei 18.000 km de drum național în așa fel încât să nu mai facă gropi la prima ploaie). Răspunsul sec și simplu, pe baza unor studii care existau de mult la CNADNR (dovadă că nu eram primul „revoluționar” al drumurilor), arăta sec un necesar de 4.000.000.000. Euro. E vorba de 4 miliarde, ca să nu credeți că nu știu să număr zerouri. După care, solicitând să văd alocarea bugetară anuală pe direcția „reabilitări drumuri naționale”, constat, cu mirarea cetățenească de rigoare, că suma alocată era de circa 100.000.000 Euro. De 40 de ori mai puțin. Cu alte cuvinte, dacă reușeam să oprim timpul în loc, aveam nevoie de 40 de ani ca să reabilităm doar cei 18.000 km din sarcina CNADNR, asta presupunand că între timp românii ar fi găsit și acceptat drumuri ocolitoare, ca să nu ne întrerupă opera de propășire și modernizare națională. Am întrebat pe cei de la întreținere ce pot face cu suma respectivă (de 40 de ori mai mică). Și mi s-a spus: ce putem, domnule Ministru, plombe.
M-am implicat personal la următorul buget pentru a cere mai mulți bani. În afară să fiu ridicol, nu am reușit mare lucru. Ba nu, mint, am reușit. Am primit mai puțini bani decât antecesorul meu. Știți de ce nu sunt bani pentru a avea măcar cei 18.000 km de drum național la standard european? Adică asfaltat (nu cu plombe), cu jgheaburi de scurgere, cu balize de protecție, cu fundație care să crească capacitatea protantă ca să nu se mai facă șanțuri vara când crește temperatura etc.? Bună întrebare.
Pe lângă „reușita” de la drumuri naționale, m-am implicat și în autostrăzi, iar în timpul cât am avut CNADNR în subordine, au fost semnate contracte pentru zece tronsoane de autostradă…..cam cât au semnat înaintea mea vreo 5 miniștri….subliniez, cu modestie, și cam tot ce este astăzi șantier în desfășurare în Romania. Problema la autostrăzi? Identică. Nu sunt bani.
Veți spune că se contruiesc din bani europeni. Nimic mai fals. Există o sumă de bani care vine și de la bugetul UE pentru autostrăzi, dar ca să aveți o imagine simplă (mai ales că am promis ca nu dau prea multe cifre), alocarea bugetară europeană pentru perioada 2014-2020 nu este suficientă nici pentru construirea tronsonului Pitești-Sibiu (asta în ipoteza în care cineva l-ar construi). Deci, dacă discutăm despre autostrăzi, dacă atragem 100% fondurile europene alocate pentru construcția acestora, nu sunt suficiente decât pentru circa 75% din autostrada Pitești-Sibiu. Fără a mai aloca nici măcar un euro de la bugetul UE pentru autostrada Sebeș-Turda sau pentru finalizarea coridorului 4 pe toată distanța Arad-Sibiu. Toată lumea vrea, inclusiv eu, autostrada Iași-Târgu Mureș. Toți „revoluționarii” spun că poate fi finanțată din fonduri europene. Corect. Care fonduri însă? Repet, cota pentru 7 ani e fixă și ea nu acoperă nici autostrada Pitești-Sibiu. Din 2020, vă informez că pe următorul ciclu financiar vom primi și mai puțini bani pentru infrastructură… din motive pentru care ar trebui să scriu un tratat pentru a se înțelege exact, deci nu insist. Aveți idee cât costă autostrada Iași-Târgu Mureș pe traseul deja stabilit (nu în timpul ministeriatului meu, evident) și aprobat de UE? Când am venit ministru, era un studiu de fezabilitate cu vreo 14 miliarde de euro. M-am speriat, și am insistat, și am aflat că poate e puțin exagerat, dar tot nu poate fi construită fără 4 miliarde euro. Deh, când ai peste 100 km de autostradă în munte, e puțin mai dificil. Nu se rezolvă nici cu demonstrații și nici cu teorii sau indignări deontologice….Ci cu bani.
După cum am arătat, fondurile europene nu sunt soluție nici măcar pentru cei 110 km de autostradă de la Sibiu la Pitești. Deci, ce ne rămâne? Bugetul național, evident. Adică? Impozite și colectare. Aici, deja, ne blocăm. Veți spune că se fură la autostrăzi și drumuri naționale. Nu sunt în măsură să vă contrazic și nici să vă susțin. Știu însă câteva lucruri simple: ai nevoie de 4 miliarde euro pentru reabilitare și ai la dispoziție doar 100 milioane. La autostrăzi UE nu îți acoperă nici măcar 110 km de autostradă în 7 ani de ciclu bugetar. Studiile de fezabilitate și construcția de autostrăzi în România (adică acolo unde „se fură”) sunt făcute doar de firme străine, din țările UE. Poate nu ați remarcat acest amănunt, dar nu există nicio firmă românească implicată în construcția de autostrăzi, ci doar firme străine. Oare fură constructorii străini la autostrăzi în România? Oare firmele care fac studii de fezabilitate, 95% străine, din țările UE puternic dezvoltate, ne mint când ne spun cât costă autostrada în ansamblu și fiecare kilometru în parte? Oare Comisia Europeană, când aprobă proiectele pentru construcția tronsoanelor respective sau studiile de fezabilitate, fură și ea împreună cu constructorii? Sincer, ma îndoiesc. Dar e ușor să spui că se fură și să identifici furtul ca fiind cauza lipsei infrastructurii rutiere, feroviare, aero-portuare, că dacă admiți că furtul nu e principala cauză, atunci ajungi la impozite și colectare, și ajungi să discuți despre propria pungă…. și aici se termină întotdeauna tradiția revoluționară românească.
Nu în ultimul rând, deficitul bugetar. O parte a presei și marii revoluționari ai României au dezvoltat un fetiș din păstrarea deficitului bugetar. Se prezintă permanent ca o catastrofă eventuala declanșare a unei proceduri de deficit excesiv. Mă întreb, în contextul dorinței de a avea „o țară ca afară”, oare cum stau cu deficitul bugetar SUA, Franța, Spania, Italia etc.? Oare respectă ele limitele de deficit structural sau de deficit pe cash etc.? Am înțeles că nu. Veți spune că SUA nu e în UE și nu se supune acestor reguli. Corect, dar ați auzit cumva ce deficit are? Nu le trimitem câțiva filosofi români să le explice că nu e bine și frumos? Și, mai mult, din ce am înțeles, Franța, Spania, Italia și multe altele (vine și Germania tare din urmă) sunt în UE și li se aplică regulile. Oare nu ar fi bine să le trimitem și lor câțiva români cu spirit de răspundere să-i readucă în matca MTO?
Problema e că nici eu nu sunt de acord cu depășirea limitelor deficitului bugetar dacă e vorba să o faci dând salarii și pensii, pentru că asta ar însemna să minți oamenii și să dai ce nu ai cu imediata consecință a tuturor fenomenelor pe care le cunoașteți și pe care nu ni le dorim. Dar… investiții publice și dezvoltare durabilă fără împrumut, adică fără deficit, nu s-a inventat încă. Or, ce nu înțeleg și nu am înțeles niciodată este de ce UE nu acceptă (pentru că nu acceptă) excepțiile de la regulile de deficit, atunci când e vorba de investiții publice și dezvoltare, atunci când discutăm de construcția unor infrastructuri obligatorii: transport, energie etc. pentru o țară modernă….. Sau poate că înțeleg, în sensul că UE nu poate fi de acord să facem împrumuturi înainte de a avea o fiscalitate și colectare aproape măcar de media UE. Oare UE să nu înțeleagă sau să nu fie de acord că ne dorim bunăstare înainte de a face vreun efort? Oare UE să nu înțeleagă de ce cetățenii României nu sunt dispuși să sacrifice puțin din interesul personal pentru interesul țării în care trăiesc? Dumneavoastră, dacă ați fi politician francez, sau neamț, sau englez și v-ati uita la nivelul impozitării, al colectării și la ponderea fiscalității în PIB-ul dumneavoastră național și ați realiza că cetățenii dumneavoastră se sacrifică pentru țara în care trăiesc și pentru UE, în ansamblul ei, plătind impozite, ați fi dispus să susțineți că România are dreptul la deficit suplimentar în numele investițiilor și bunăstarii, dar fără ca în prealabil să rezolve chestiuni de bază: contribuția la buget și nivelul de colectare? Eu, dacă aș fi acel decident din UE și m-aș uita la România, mi-aș dori să văd mai întâi că cetățenii ei își doresc să fie cetățeni ai Uniunii nu doar cu drepturile, dar și cu obligațiile și cu restrângerile și atunci aș aproba și deficite excesive și m-as implica, în numele dezvoltării durabile, pentru sprijinirea României.
Eu încă mai sper, cu toată bună-credința, ca în anul ce vine, centenarul națiunii române, voi vedea o evoluție a sloganului „vrem o țară ca afară”, iar cei care protestează, de multe ori în mod justificat, să ceară conducerii țării să impună și obligațiile care au făcut din țările la care visăm națiuni puternice și dezvoltate economic. Nu mă luați foarte în serios. Gânduri de sărbători.