Autor: Conf. univ. dr. Ciprian Păun

Într-o Românie dominată de dezbaterea penală, Codul fiscal și Codul de procedură fiscală își așteaptă mult trâmbițata reformă. De fapt, orice lider politic național, când ia contact cu franzela românească a guvernării, propune o modificare a Codului fiscal și a Codului de procedură fiscală. Sigur că imperativele refomei nu sunt legate nici de BEPS, nici de implementarea Hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, ci de filosofia personală a unor opțiuni politice partizane. Nu există studii de impact, nici previzionări strategice, avem însă o politică de definire strategică a interesului național filtrată prin partizanat ideologic.

Astfel, în România, reforma nu este niciodată un proces, ci întotdeauna o stație de autobuz între două autovehicule în grabă care circulă pe sensuri diferite. La noi, deciziile de la Luxemburg sau de la Bruxelles sunt doar imperative jurisprudențiale și doctrinare, nicidecum legale. Strategia de dezvoltare bugetară și fiscală tinde să consume esența libertății economice și frizează nevroza investitorilor, mereu exasperați de modificările legislative. Într-o dinamică gravă a modificărilor perpetue, esența business-ului rămâne grevată de stressul cotidian al planing-ului fiscal. Consultanții fiscali rămân tributari unor ștampile anuale și nu își găsesc argumentația job-ului în planificare fiscală. Să încerci să faci o strategie pe cinci ani pentru un client înseamnă să îți stabilești o certificare medicală patologică pentru comunitatea de business. Strategia fiscală pe cinci ani este în România o ecuație cu atât de multe necunoscute, încât pare că este gândită special pentru cercetătorii matematicilor complexe.

Reforma ca proces se definește rațional într-o dinamică a unor vectori fiscali previzibili. Într-o Europă a investițiilor continue, reforma se dorește a fi o clarificare și o limpezire, și nu o îngreunare pentru mediul de business. În anul 2018 , implementarea directivelor, a BEPS, a strategiei de schimb automat de informații este privită în țară ca un demers exotic, un fel de drept comunitar în anii ´90. Problema majoră este însă faptul că facem parte dintr-un mecanism complex european în care, dacă asumăm forme fără fond, vom culege haos legislativ și erori în cascadă. Din punctul de vedere al cercetătorului dreptului fiscal, nevoia în România este de a abandona cuvântul „reformă” și de a asuma cuvântul „ASANARE” sau „IGIENIZARE”. Sunt atât de multe redundanțe în sistemul nostru legal și atât de multe provocări ale arhaismelor legislative încât cuvântul „reformă” ar putea să fie sinonim ideatic cu ideea de curățenie.

Sistemul nostru fiscal are în acest moment una dintre cele mai dure legislații antievaziune fiscală și, cu toate acestea, în practică avem un sistem în care colectăm cel mai mic procent de TVA din deconturi. Nu e ceva greșit în strategia noastră? Statele nordice, caracterizate prin impozitare excesivă, au cel mai bun nivel de trai. Statele cu impozitare mică au un sistem haotic de colectare și un buget foarte micuț. Care este atunci filosofia pe care o abordăm? De ce nu avem în primul rând o dezbatere despre unde dorim să ajungem și ce dorim să facem în viitor și abia apoi să ne apucăm de reformarea unui sistem?

Ne-am obișnuit în România să începem reforme fără finalitate și să definim procese și mecanisme fără un scop final. Din această perspectivă, reforma devine inutilă și modernizarea caducă. Care sunt costurile? Dezvoltarea și prosperitatea României!