Alin Văsonan – judecător
Curtea de Apel Oradea a fost învestită cu soluţionarea unui recurs împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bihor.
Tribunalul Bihor a anulat decizia privind soluţionarea contestaţiei administrative emise de D.G.R.F.P. Cluj-Napoca şi decizia de angajare a răspunderii solidare a lui T.I. pentru obligaţiile fiscale de plată restante ale debitorului SC T.P. SRL, emisă de D.G.R.F.P. Cluj-Napoca – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor. Prima instanţă a considerat că afirmațiile pârâtei nu sunt susţinute de probe care să dovedească fără echivoc că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă în neîndeplinirea obligaţiei legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, întrucât simplul fapt că acesta era administrator al societăţii comerciale într-o perioadă în care debitele au cauzat insolvabilitatea societăţii nu dovedeşte reaua-credinţă în exercitarea funcţiei de administrator.
În plus, reclamantul, în calitate de administrator, a solicitat regim de declarare derogatoriu, cerere care a fost aprobată iniţial prin decizia emisă de Administraţia Finanţelor Publice a Comunelor Oradea, împrejurare care, pe de o parte, l-a îndreptăţit pe reclamant să considere că societatea nu figurează cu obligaţii fiscale restante la bugetul de stat, iar, pe de altă parte, dovedeşte faptul că societatea nu a avut activitate, aceasta fiind situaţia fiscală care justifică acordarea regimului de declarare derogatoriu.
În termen legal, recurenta D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, şi recurenta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor au solicitat admiterea recursului, în contradictoriu cu intimatul-reclamant T.I., cu consecinţa respingerii acţiunii ca netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului s-a susținut că răspunderea pentru starea de insolvabilitate a societăţii este imputabilă d-lui T.I., care, în calitate de administrator și asociat unic, avea obligaţia să facă demersuri pentru încasarea creanţelor societăţii și să achite obligaţiile datorate bugetului general consolidat. Reaua-credinţă ar rezulta astfel din atitudinea administratorului față de măsurile pe care trebuia să le ia, având în vedere starea de insolvenţă în care se găsea societatea, adică lipsa fondurilor băneşti necesare pentru achitarea obligaţiilor fiscale.
Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate, comunicat abia la 5 iunie 2014, este abuziv cât timp iniţiativa A.J.F.P. Bihor a fost luată unilateral, fără ca intimatul să fi fost consultat în perioada în care era internat la spital. De asemenea, nu s-a solicitat o analiză financiar-contabilă şi nu s-a ţinut cont că era în derulare un contract de leasing prin care SC T.P. SRL a achiziţionat o autoutilitară şi s-au achitat rate lunare în perioada 2 august 2006 – 23 iulie 2009. În baza acestui contract, SC T.P. SRL a achitat către bugetul de stat, indirect, TVA aferent ratelor lunare pe parcursul celor trei ani ai contractului. Mai susține că i-au adus grave prejudicii materiale și morale, împiedicând reluarea activităţii SC T.P. SRL, a angajării de personal şi, implicit, a plăţii către stat de taxe şi impozite. Intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi, totodată, obligarea recurentei la restituirea TVA, achitat în 2 decembrie 2014, restituirea, de îndată, a tuturor sumelor reţinute prin proprire pe pensie şi restituirea contravalorii taxei de timbru.
Examinând actele dosarului, sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază că:
– faptul neindividualizării obligaţiilor fiscale pentru care se antrenează răspunderea solidară a reclamantului reprezintă în fapt o motivare necorespunzătoare a actului administrativ, care poate conduce la nulitatea lui în măsura în care reclamantul ar dovedi o vătămare rezultată din neîndeplinirea condiţiei motivări în fapt a deciziei, faţă de prevederile art. 46 din O.G. nr. 92/2003, ce sancţionează cu nulitatea expresă numai lipsa elementele actului administrativ fiscal referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal. Or, reclamantul nu a dovedit nicio vătămare suferită; mai mult, a depus el însuşi la dosar procesele-verbale de contravenţie în cauză, probând cunoaşterea obligaţiilor fiscale imputate;
– argumentele invocate de intimatul reclamant, prin acţiunea formulată şi prin întâmpinarea depusă în recurs, privind prescripţia executării creanţelor fiscale sunt neîntemeiate, Curtea reţinând că termenul de prescripţie a executării creanţelor fiscale a fost de mai multe ori întrerupt prin acte de executare silită. De asemenea, prin efectul legii, în cazul declarării insolvabilităţii debitorului care nu are venituri sau bunuri urmăribile, în temeiul art. 176 din OG nr. 92/2003, executarea silită se întrerupe, din acel moment începând a curge un nou termen de prescripţie a executării creanţelor fiscale. Decizia contestată a fost emisă în interiorul termenului de prescripţie a executării creanţelor fiscale;
– apreciază că art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 prevede două condiţii pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului societăţii debitoare, respectiv neîndeplinirea obligaţiei de a cere deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţii fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate şi cea de-a doua condiţie – neîndeplinirea acestei obligaţii să se datoreze relei-credinţe. Organul fiscal a probat doar prima condiţie în speţă, respectiv nerespectarea obligaţiei de a cere deschiderea procedurii insolvenţei. Cea de-a doua condiţie nu este dovedită în cauză. Din nicio probă de la dosar nu rezultă că reclamantul nu a cerut insolvenţa debitoarei din rea-credinţă, cum a reţinut şi prima instanţă. În sensul probării bunei-credinţe, se reţine însă decizia privind aprobarea regimului derogatoriu pentru perioada 1 mai 2009 – 30 aprilie 2012, care, deşi corectată, nu a fost comunicată reclamantului.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 498 C.proc.civ., Curtea a respins ca neîntemeiat recursul declarat.
(Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 580/CA/2016 – R din 11 martie 2016)