Anca Andreea Terzea – judecător
Curtea de Apel Piteşti a fost învestită cu soluţionarea unui recurs împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Argeş, care a respins acţiunea prin care reclamanta solicita anularea parţială a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, precum şi restituirea sumei reprezentând TVA şi penalităţi executate silit.
Soluţionând recursul, Curtea de Apel a reţinut că:
– în cauză, reclamanta recurentă se prevalează de două hotărâri ale propriei adunări generale extraordinare a acţionarilor, prin care s-a hotărât vânzarea unor terenuri. Nici în contractele de vânzare-cumpărare şi nici în facturile întocmite cu ocazia vânzării nu se face vreo referire la noţiunea de „transfer de active”. Din interpretarea art. 128 alin. (7) C.fisc., a art. 1551 C.fisc. şi a normelor metodologice de aplicare, rezultă că de esenţa transferului de active este acordul de voinţe al părţilor implicate cu privire la transfer, acord care este diferit de acordul de voinţă ce caracterizează orice transfer de proprietate;
– este fondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., întrucât instanţa de fond, deşi constată că nu toate tranzacţiile sunt purtătoare de TVA, respinge totuşi cererea de chemare în judecată, iar argumentul că reclamanta a susţinut că toate tranzacţiile sunt scutite nu poate să reprezinte un motiv în sine pentru respingerea cererii în totalitate;
– în ceea ce priveşte argumentul instanţei de fond că reclamanta a stornat facturile aferente tranzacțiilor cu privire la care s-a constatat ca sunt purtătoare de TVA, întocmind noi facturi, şi astfel ar fi recunoscut obligativitatea plăţii TVA-ului, Curtea constată că, în cauză, prin stornarea facturilor şi emiterea altor facturi cu TVA, nu rezultă că reclamanta a intenţionat să recunoască obligaţia de colectare a TVA, ci scopul urmărit a fost acela de a încasa de la cumpărători TVA-ul, pe care aceştia la rândul lor să-l poată deduce din TVA-ul colectat. Potrivit principiului neutralităţii taxei, TVA-ul nu reprezintă un cost al afacerii, aşa încât ceea ce o vatămă în mod direct pe reclamantă sunt accesoriile acesteia, iar nu taxa în sine. Astfel, este firesc ca o analiză a legalităţii stabilirii de accesorii să pornească de la analiza existenţei obligaţiei principale;
– reclamanta a invocat în justificarea neaplicării TVA-ului dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. f) C.fisc. în vigoare la data tranzacţiilor şi normele metodologice de aplicare. Conform Codului fiscal, livrarea de construcţii/părţi de construcţii şi a terenurilor pe care sunt construite, precum şi a oricăror altor terenuri sunt scutite de taxă. Prin excepţie, scutirea nu se aplică pentru livrarea de construcţii noi, de părţi de construcţii noi sau de terenuri construibile. Prin cele patru tranzacţii, recurenta a vândut mai multe suprafeţe de teren, unele dintre acestea cu construcţii. Suprafeţele de teren vândute au categoria de folosinţă curţi construcţii. Prin urmare, din această perspectivă, scutirea de taxă nu se aplică, potrivit art. 141 alin. (1) lit. f) C.fisc. terenurile fiind construibile, cu excepţia situaţiei în care pe terenuri sunt edificate construcţii, iar valoarea acestora este mai mare decât valoarea terenurilor, situaţie în care terenul pe care s-a edificat construcţia urmează regimul construcţiei.
În consecinţă, în baza art. 496, art. 498 C.proc.civ, art. 20 şi art. 23 din Legea nr. 554/2004, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi, în rejudecare, va admite în parte contestaţia, va anula în parte decizia nr. 533/30.06.2014, decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală.
(Curtea de Apel Piteşti, secția a II-a civilă, decizia nr. 267 din 11 februarie 2016)