Alin Văsonan – judecător
Curtea de Apel Oradea a fost învestită cu soluţionarea unui recurs împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bihor.
Tribunalul Bihor a admis acţiunea formulată de reclamanta B.O.R., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca şi Agenția Județeană a Finanțelor Publice Bihor, dispunând anularea deciziei privind atragerea răspunderii solidare a doamnei B.O.R. pentru obligaţiile fiscale de plată restante ale debitorului SC E.J. SRL. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurenta pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Agenția Județeană a Finanțelor Publice Bihor, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii.
În motivare, recurenta susține că, întrucât nu s-au efectuat plăţi pentru achitarea datoriilor faţă de buget, societatea fiind în stare de insolvenţă, intimata avea obligaţia, conform Legii nr. 85/2006, să solicite deschiderea procedurii insolvenţei, lucru care nu s-a întâmplat. Astfel, s-a atras răspunderea solidară a intimatei, potrivit prevederilor art. 27 alin. lit. c) şi lit. d) C.proc.civ.
Mai învederează instanţei că instanţa în mod eronat reţine că reclamanta este de bună-credinţă, pe motiv ca aceasta nu ar fi administrat de fapt societatea, ea figurând ca administrator la O.R.C., activitatea societăţii fiind condusă de către tatăl acesteia.
Intimata B.O.R., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivare, intimata arată că aceasta nu a desfăşurat nicio activitate legată de administrarea societăţii, nu a beneficiat de drepturi şi obligaţii care derivă din funcţia de administrator, aceste activităţi fiind îndeplinite de administratorul societăţii, domnul B.I.M. Intimata arată că singurul motiv al neplăţii obligaţiilor fiscale a fost lipsa încasărilor societăţii şi a lichidaţilor acesteia, nu reaua-credință. Afirmă intimata că nu s-a depus din partea societăţii nicio cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, deoarece societatea avea contracte în derulare, ale căror sume ce trebuiau încasate depăşeau cu mult sumele datorate către bugetul de stat. În ceea ce priveşte atragerea răspunderii administratorului pentru starea de insolvenţă, arată că, în raportul depus de lichidatorul judiciar în dosarul de insolvenţă prin care se analizează cauzele ajungerii societăţii in incapacitate de plată şi eventuala existenţă a unor cazuri de atragere a răspunderii administratorilor societăţii pentru datoriile societăţii, se poate observa că nu există o culpă a administratorilor pentru insolvabilitatea societăţii şi nu există cauze de atragere a răspunderii administratorilor.
Examinând recursul, instanţa a constatat următoarele:
– în mod legal a stabilit prima instanţă că o condiţie comună pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului unei societăţi comerciale, atât în cazul prevăzut la art. 27 lit. c) C.proc.fisc., cât şi în situaţia prevăzută de art. 27 lit. d) C.proc.fisc., este existenţa relei-credinţe a administratorului. Reaua-credinţă presupune existenţa vinovăţiei persoanei administratorului sub forma intenţiei directe sau indirecte, atitudini subiective care înseamnă că administratorul prevede rezultatul conduitei sale, respectiv insolvabilitatea societăţii, şi urmăreşte producerea lui sau, deşi nu urmăreşte producerea acestui rezultat, acceptă posibilitatea intervenirii lui. În mod corect a stabilit instanţa de fond pe baza probelor administrate, că intimata, în calitate de fiică a administratorului B.I.M., a avut doar un rol onorific, scriptic în activitatea societăţii faţă de care i s-a atras răspunderea solidară;
– atitudinea intimatei de a accepta să fie administrator al unei societăţi în virtutea relaţiei de filiaţie cu celălalt administrator şi de a nu se interesa cu privire la administrarea efectivă a respectivei societăţi, fiindu-i indiferent cum se administrează societatea şi ce acte îndeplineşte celălalt administrator, este una culpabilă, însă forma de vinovăţie care poate să fie reţinută în sarcina intimatei nu se circumscrie intenţiei, raportat la rezultatul produs, acela al insolvabilităţii societăţii, ci unei culpe grave, o gravă neglijenţă în termeni specifici dreptului privat.
Prin urmare, Curtea a respins ca nefondat recursul.
(Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 3592/CA/2014 – R din 10 noiembrie 2016)