Cuvinte-cheie: OUG 66/2011, fonduri europene, obținere fonduri europene, Regulamentul nr. 2988/95

1. Aplicarea în timp
În drept, Curtea reține că reclamanta a invocat inaplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora la o procedură de achiziție publică ce a fost inițiată în luna martie 2011 și s-a finalizat prin încheierea contractului de achiziție nr. 100/20.06.2011, în vreme ce O.U.G. nr. 66/2011 a intrat în vigoare la data de 30.06.2011. Reclamanta a arătat că prin aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011 s-ar fi nesocotit principiul neretroactivității legii, considerând că nu se poate aplica o sancțiune stabilită printr-un act normativ pentru acte și pentru fapte petrecute anterior adoptării acestuia, întrucât activitatea de prevenire, constatare și sancționare a neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene trebuie să vizeze doar fapte și acte juridice care au intervenit/au fost săvârșite după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011. Această susținere privind inaplicabilitatea în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 este apreciată ca neîntemeiată, Curtea constatând, contrar afirmațiilor reclamantei, că nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, prin aplicarea în cauză a procedurii de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare prevăzută de O.U.G. nr. 66/2011. Pentru a se ajunge la această concluzie, este esențial a se face distincția, sub aspectul reglementării legale aplicabile, între calificarea drept nereguli a unor acte sau fapte juridice (abateri), pe de o parte, și procedura de constatare a acestor nereguli și de stabilire a creanțelor bugetare, pe de altă parte. În ceea ce privește actele/faptele juridice ce constituie abateri de la legalitate, regularitate și conformitate, este evident că încadrarea acestora ca nereguli se face în funcție de reglementarea legală existentă la data săvârșirii lor, în baza principiului general tempus regit actum.

Reclamanta a susținut pe bună dreptate că actele sau faptele juridice calificate drept nereguli au fost săvârșite înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, Curtea reținând, în consecință, că prevederile O.G. nr. 79/2003 sunt aplicabile cu privire la operațiunea juridică de calificare a abaterilor respective drept nereguli, nu însă și cu privire la procedura de constatare a neregulilor și de sancționare a acestora.
În ceea ce privește calificarea abaterilor drept nereguli, Curtea constată că definiția legală a noțiunii de „neregulă” în cele două acte normative este, în esență, aceeași, legiuitorul optând în ambele ordonanțe pentru o formulare generală și cuprinzătoare.
Astfel, potrivit art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003, neregula reprezintă „orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile legale naționale și/sau comunitare, precum și cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziții, care prejudiciază bugetul general al Comunității Europene și/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și bugetele din care provine cofinanțarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită”.

O definiție similară se regăsește și la art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, neregula reprezentând „orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit”.
Prin urmare, Curtea constată că, în ambele acte normative (O.G. nr. 79/2003 și O.U.G. nr. 66/2011), noțiunea de „neregulă” a fost definită de legiuitor prin raportare la aceleași elemente caracteristice, diferențele dintre cele două reglementări succesive fiind vizibile însă în ceea ce privește constatarea și sancționarea neregulilor, respectiv procedura propriu-zisă aplicabilă după calificarea unei abateri ca neregulă și sancțiunea aplicabilă.
Potrivit art. 2 lit. f) din O.G. nr. 79/2003, activitatea de constatare a creanțelor bugetare rezultate din nereguli este activitatea prin care se verifică, se stabilește și se individualizează obligația de plată sub forma unui titlu de creanță.
Prin O.U.G. nr. 66/2011, la art. 2 lit. h) și i) au fost definite atât activitatea de constatare a neregulilor, cât și cea de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din nereguli. Astfel, activitatea de constatare a neregulilor reprezintă activitatea de control/investigare desfășurată de autoritățile competente în conformitate cu prevederile ordonanțe de urgență, în vederea stabilirii existenței unei nereguli, iar activitatea de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din nereguli presupune activitatea prin care se stabilește și se individualizează obligația de plată rezultată din neregula constatată, prin emiterea unui titlu de creanță.

Stabilind că încadrarea abaterilor de la legalitate, regularitate și conformitate ca nereguli se face în funcție de reglementarea legală existentă la data săvârșirii lor [în speță, art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003, care nu diferă însă de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011], Curtea reține că, în ceea ce privește procedura propriu-zisă, art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 prevede în mod expres că „activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare care sunt în desfășurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se finalizează și se valorifică cu aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 79/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 529/2003, cu modificările și completările ulterioare”. Din interpretarea per a contrario a acestui text legal, rezultă că activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare desfășurate după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011 se finalizează și se valorifică cu aplicarea prevederilor acestei ordonanțe.
Din reglementarea cuprinsă în art. 66 mai este de observat că legiuitorul face vorbire de „activitatea de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare”, iar nu de calificarea abaterilor drept nereguli. O atare reglementare este, de altfel, firească, întrucât O.U.G. nr. 66/2011 reglementează activitățile de prevenire, constatare și sancționare a neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, aplicabilitatea sau nu a acestui act normativ depinzând de data declanșării procedurii de constatare a neregulilor.

Împrejurarea că abaterile calificate drept nereguli au fost săvârșite înainte de intrarea în vigoare a O.UG nr. 66/2011 nu are relevanță în stabilirea actului normativ aplicabil procedurii de constatare a neregulii și de stabilire a creanțelor bugetare, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, încadrarea abaterilor de la legalitate, regularitate și conformitate ca nereguli se face în funcție de reglementarea legală existentă la data săvârșirii lor, în timp ce activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare desfășurate după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011 se finalizează și se valorifică cu aplicarea prevederilor acestei ordonanțe.
Or, cererile de rambursare nr. 1 și 3 au fost depuse de reclamantă la 10.08.2011, respectiv 31.10.2011, iar O.U.G. nr. 66/2011 a fost publicată în M. Of. nr. 461 din 30 iunie .2011, dispozițiile sale fiind, așadar, în vigoare la momentul depunerii celor două cereri de rambursare, precum și, ulterior, la momentul analizării acestora de către pârât, constatării neregulilor săvârșite și aplicării sancțiunii sub forma reducerii procentuale de 25%.
În atare condiții, nu se poate susține retroactivitatea prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, întrucât abaterile ce au condus la aplicarea reducerii procentuale de 25%, chiar dacă au fost săvârșite anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, au fost constatate de către pârât, în mod firesc, după data înregistrării celor două cereri de rambursare, moment la care O.U.G. nr. 66/2011 era deja în vigoare și se aplica procedura reglementată de aceasta în ceea ce privește constatarea neregulilor și stabilirea creanțelor bugetare.
În această ordine de idei, este corectă susținerea pârâtului potrivit căreia calificarea abaterii se realizează prin raportare la dispozițiile legale incidente la momentul la care faptele și actele juridice s-au produs, iar abaterile de la prevederile legislației naționale și comunitare sunt sancționate în baza legii aplicabile la data efectuării controlului, care se desfășoară ulterior (C.A. București, s. a VIII-a civ., sent. nr. 6206 din 1 noiembrie 2012, disponibilă pe www.rolii.ro.

Notă explicativă (Viorel Terzea – judecător):
Potrivit art. 1 alin. (2) din Regulamentul nr. 2988/95 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO 1995, L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166), „constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate”.
Conform art. 4 alin. (1) din același Regulament, „ca regulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obținut nejustificat:
– prin obligația de a vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat;
– prin pierderea totală sau parțială a garanției constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj acordat sau în momentul primirii unui avans”.

Conform art. 98 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 (JO 2006, L 210, p. 25, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 64), „este în primul rând responsabilitatea statelor membre să caute neregularitățile, să ia măsuri atunci când se constată o schimbare importantă care afectează natura sau condițiile de aplicare sau de control al operațiunilor sau al programelor operaționale și să procedeze la corecțiile financiare necesare. Statele membre procedează la corecțiile financiare necesare pentru neregularitățile individuale sau sistemice constatate în operațiunile sau în programele operaționale. Corecțiile la care procedează statele membre constau în anularea totală sau parțială a participării publice pentru programul operațional. Statele membre țin seama de natura și de gravitatea neregularităților și a pierderii financiare care rezultă pentru fonduri”.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat că „Regulamentul nr. 2988/95 se limitează la stabilirea unor norme generale de control și de sancționare, în scopul protejării intereselor financiare ale Uniunii. Așadar, o recuperare a fondurilor utilizate în mod nelegal trebuie să se efectueze în temeiul altor dispoziții, și anume, dacă este cazul, în temeiul dispozițiilor sectoriale (a se vedea în acest sens Hotărârea Chambre de commerce et dʼindustrie de lʼIndre, EU:C:2011:867, punctul 33 și jurisprudența citată)”.
Pe de altă parte, Curtea a precizat deja că retragerea sumelor plătite necuvenit nu poate fi efectuată decât în conformitate cu principiile securității juridice și protecției încrederii legitime (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Vereniging Nationaal Overlegorgaan Sociale Werkvoorziening și alții, EU:C:2008:165, pct. 53).
Astfel, principiul securității juridice impune ca o reglementare a Uniunii să permită celor interesați să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor care le sunt impuse (a se vedea Hotărârea ROM projecten, C-158/06, EU:C:2007:370, pct. 25 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește principiul încrederii legitime, Curtea a statuat deja că beneficiarul unei subvenții nu se poate prevala de o astfel de protecție în cazul în care acesta nu a executat una dintre condițiile cărora le este subordonată acordarea subvenției (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Vereniging Nationaal Overlegorgaan Sociale Werkvoorziening și alții, EU:C:2008:165, pct. 56, precum și jurisprudența citată).
De asemenea, s-a mai statuat că principiul protecției încrederii legitime nu poate fi invocat împotriva unei dispoziții precise a unui text de drept al Uniunii și că comportamentul unei autorități naționale însărcinate cu aplicarea dreptului Uniunii care este contrar acestuia din urmă nu poate crea, pentru un operator economic, o încredere legitimă privind posibilitatea de a beneficia de un tratament contrar dreptului Uniunii [a se vedea Hotărârea din 1 aprilie 1993, Lageder și alții, C-31/91 și C-44/91, Rec., p. I 1761, pct. 35, Hotărârea din 16 martie 2006, Emsland Stärke, C-94/05, Rec., p. I 2619, pct. 31, și Hotărârea din 7 aprilie 2011, Sony Supply Chain Solutions (Europe), C-153/10, Rep., p. I 2775, pct. 47].
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat deja în repetate rânduri că obligația de a restitui un avantaj primit în mod nejustificat printr-o neregularitate nu constituie o sancțiune, ci este simpla consecință a constatării că nu au fost respectate condițiile necesare pentru obținerea avantajului care rezultă din reglementarea Uniunii, făcând ca avantajul primit să fie nedatorat (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pometon, C-158/08, EU:C:2009:349, pct. 28, Hotărârea din 17 septembrie 2014, Cruz & Companhia, C-341/13, EU:C:2014:2230, pct. 45 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 18 decembrie 2014, Somvao, C 599/13, EU:C:2014:2462, pct. 36).

De asemenea, recent, s-a statuat că „principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale” (a se vedea Hotărârea din 26 mai 2016, Județul Neamț, C-260/14, ECLI:EU:C:2016:360).

2. Competența soluționării litigiilor privind corecții financiare aplicate în baza O.U.G. nr. 66/2011

1) Prin art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin art. 54 din Legea nr. 76/2012, au fost atribuite în competenţa de primă instanţă a curţilor de apel toate cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, însă actele administrative a căror anulare se solicită în cauza de faţă nu provine de la o autoritate publică centrală, ci judeţeană, anume, Centrul Regional de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit 3 Sud Muntenia.

Înalta Curte mai constată că prin art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, în forma actuală, au fost atribuite în competenţa de primă instanţă a curţilor de apel doar cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene. În cauză, actul a cărui anulare se solicită nu este emis de o autoritate centrală, ci de un oficiu judeţean pentru finanţarea investiţiilor rurale, fără personalitate juridică, aflat în coordonarea centrului regional pentru finanţarea investiţiilor rurale, condus de un director. Deşi nu au personalitate juridică, aceste oficii au capacitate de drept administrativ, fiind de necontestat competenţa acestora de emitere a actelor de natura celui în cauză. Atribuţiile A.P.D.R.P., în calitatea sa de autoritate cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, în sensul art. 2 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 66/2011, îşi exercită atribuţiile prevăzute în art. 5 alin. (2) lit. e) şi alin. (3) lit. f) din O.U.G. nr. 13/2006 (în vigoare la data emiterii actului contestat), prin centrele regionale şi oficiile judeţene. Prin urmare, actele administrative ce fac obiectul acţiunii de faţă nu se înscriu în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, în forma actuală (ICCJ, s. cont. adm., dec. nr. 98/2015, disponibilă pe www.scj.ro).

2) Potrivit art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, sunt de competenţa curţilor de apel cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţare nerambursabilă din partea U.E., indiferent de valoare. În speţă, actul contestat nu a fost emis de o autoritate publică de nivel central, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ. Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ este determinată de apartenenţa organului emitent al actului la categoria autorităţilor publice centrale sau locale, neavând relevanţă dacă acestea au sau nu au personalitate juridică. Reţinând, pe de o parte, că autoritatea emitentă a deciziei este un centru regional, structură aflată în cadrul A.P.D.R.P. şi, pe de altă parte, că în materia contenciosului administrativ nu prezintă relevanţă personalitatea juridică a autorităţii publice, ci capacitatea ei de drept administrativ, respectiv aptitudinea de a emite acte administrative în exercitarea unor prerogative de putere publică ori a unui serviciu public, Înalta Curte constată că nu curţii de apel, ci tribunalului, prin secţia specializată, îi revenea competenţa de soluţionare a cauzei. Astfel, este suficientă capacitatea administrativă a autorităţii, respectiv posibilitatea emiterii de acte administrative, ce determină şi eventuala calitate procesuală pasivă într-un litigiu de contencios administrativ şi, în final, determinarea instanţei competente în raport cu rangul autorităţii publice pârâte. În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică judeţeană (regională), competenţa materială a instanţei de contencios administrativ se stabileşte în funcţie de criteriul rangului organului emitent şi, astfel, aceasta revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului. (ICCJ, s. cont. adm., dec. nr.23/2015, disponibilă pe www.scj.ro).
Nota autorului
Prin art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin art. 54 din Legea nr. 76/2012, au fost atribuite în competenţa de primă instanţă a curţilor de apel toate cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene.

3) Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă, în esenţă, anularea notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare din 11 ianuarie 2013 privind proiectul cu titlul „Sunet drag de clopoţel”, beneficiar Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna T., emisă de către Direcţia Generală Constatare şi Stabilire Nereguli Fonduri Europene, prin care s-a aplicat reclamantului o corecţie financiară de 10% din valoarea unui contract de lucrări, reprezentând un debit în valoare de 231.723,34 RON. Actul contestat a fost emis în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora. Potrivit dispoziţiilor art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011, verificările efectuate în vederea constatării neregulilor se finalizează prin întocmirea unui proces-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare sau a unei note de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare, ce reprezintă titlu de creanţă. De altfel, din interpretarea respectivului capitol al legii, rezultă faptul că sumele astfel imputate reprezintă creanţe bugetare, care pot fi compensate cu sume de restituit sau de rambursat de la bugetul de stat. Însuşi actul de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora şi costurile bancare, constituie titlu de creanţă şi înştiinţare de plată şi cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală. Creanţele bugetare rezultate din neregulile astfel constatate sunt asimilate creanţelor fiscale, în sensul drepturilor şi obligaţiilor care revin creditorilor, autorităţilor cu competenţe în gestionarea asistenţei financiare comunitare nerambursabile şi debitorilor. În perspectiva acestor dispoziţii legale, obiectul prezentei cauze va fi asimilat, în esenţă, cererii de anulare a unui act administrativ de stabilire a unei creanţe fiscale. De altfel, în acest sens este şi practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie. Din această perspectivă, este evident faptul că actele astfel emise sunt acte administrative unilaterale guvernate de dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011, justificate de existenţa unor raporturi juridice anterioare intervenite între părţi ca urmare a unui contract de finanţare, dar emise în îndeplinirea, de către autoritatea publică, parte în contract, a unui mandat şi a unor obligaţii fixate de lege, iar nu în executarea unor obligaţii contractuale. În consecinţă, contestarea actelor astfel emise este supusă regimului juridic atras de către O.U.G. nr. 66/2011, şi anume dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, în materia competenţei fiind incidente prevederile art. 10 din acest act normativ, iar reclamantul şi-a manifestat deja opţiunea, în cadrul specific al procedurii conturate de aceste dispoziţii legale, de a sesiza instanţa de la sediul său, prin introducerea acţiunii pe rolul Curţii de Apel Oradea (ICCJ, s. cont. adm., dec. nr. 1085/2014, disponibilă pe www.scj.ro).

4) Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 66/2011, fondurile europene reprezintă sume provenite din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României din bugetul general al Uniunii Europene şi/sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. Fondurile publice naţionale aferente fondurilor europene, potrivit art. 2 pct. 1 lit. d), reprezintă sume provenite din bugetul general consolidat, utilizate pentru asigurarea cofinanţării, plata prefinanţării, înlocuirea fondurilor europene în situaţia indisponibilităţii sistării temporare a plăţii acestor fonduri, completarea fondurilor europene în vederea finalizării proiectelor, precum şi alte categorii de cheltuieli legal reglementate în acest scop. Potrivit art. 51 pct. 1 din O.U.G. nr. 66/2011, deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator la instanţa de judecată de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Deci art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, făcând o dublă distincţie pentru stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel). Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel). Înalta Curte are în vedere faptul că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea legalităţii actelor emise de pârâtă în temeiul O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale şi că, potrivit art. 51 pct. 1 din acest act normativ, deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator la instanţa de judecată de contencios administrativ competentă în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Art. 218 alin. (2) C.proc.fisc. face trimitere, în privinţa competenţei de soluţionare a acţiunilor judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluţionarea contestaţiilor administrativ fiscale prealabile, la dispoziţiile „legii”, respectiv, în lipsa altor precizări, la dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia competenţei instanţelor de contencios administrativ. Drept urmare, procedura de control, constatare, contestare şi recuperare a sumei ce face obiectul prezentului litigiu, care are un caracter specific şi reprezintă, din punct de vedere al naturii sale juridice, o obligaţie bugetară, ce poate fi asimilată noţiunii de „contribuţie” din legislaţia fiscală, urmează regimul de drept comun prevăzut în Codul de procedură fiscală. În raport de această caracterizare a creanţei respective, de valoarea care face obiectul recuperării, de natura publică a fondurilor, sunt aplicabile, sub aspectul competenţei materiale, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Aşa cum s-a arătat anterior, potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON, se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale. Prin urmare, fiind vorba de recuperarea unei creanţe fiscale asimilate, competenţa materială a instanţei se stabileşte prin aplicarea criteriului valoric stabilit prin textul legal anterior citat. Actele contestate de reclamantă se referă la o creanţă bugetară care nu depăşeşte suma de 500.000 RON (respectiv 105.400 RON), iar potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiului se stabileşte, prin raportare exclusiv la criteriul valoric, în raport de cuantumul sumei la care se referă actele contestate (inferior valorii de 500.000 RON), în favoarea tribunalelor administrativ-fiscale. În speţă nu se aplică dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora toate cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale, care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 31 iulie 2012, anterior datei de 15 februarie 2013, dată la care a fost modificată Legea nr. 554/2004 prin introducerea acestui alineat
(ICCJ, s. cont. adm., dec. nr.1019/2014, disponibilă pe http://www.scj.ro).

3. Noțiunea de „neregulă” în accepțiunea O.U.G nr. 66/2011

1) Curtea constată că materia prevenirii, constatării şi sancţionării neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene a fost reglementată prin două acte normative succesive, respectiv O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător şi O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora.Pentru determinarea noţiunii de „neregulă”, Curtea apreciază că este necesar să se raporteze la reglementarea legală existentă la momentul săvârşirii acesteia potrivit principiului tempus regit actum. Definiţia neregulii este cuprinsă în art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, potrivit căruia „neregulă – orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziţii, ce rezultă dintr-o acţiune sau inacţiune a beneficiarului ori a autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaţionali şi/sau fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit”. Curtea observă că definiţia neregulii cuprinsă în art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 este o preluare a prevederilor art. 1 alin. (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2.988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 312 din 23 decembrie 1995, potrivit cărora „Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie prin cheltuieli nejustificate”, precum şi a celor ale art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1.083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a unor dispoziţii generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.260/1999, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene seria L nr. 210 din 31 iulie 2006, potrivit cărora „«neregularitate» înseamnă orice încălcare a unei dispoziţii a dreptului comunitar care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general”. Potrivit observaţiilor scrise transmise de Comisia Europeană în cauzele conexate C-260/14 şi C-261/14 Judeţul Neamţ şi alţii, comunicate la dosarul Curţii Constituţionale de către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice în anexă la punctul său de vedere (par. 14), o acţiune sau inacţiune poate fi calificată drept „neregulă” dacă sunt reunite trei condiţii: (1) să se fi încălcat o normă din dreptul Uniunii, (2) să fie cauzată de un operator economic şi (3) să aibă sau să poată avea ca efect prejudicierea bugetului Uniunii Europe. Cu privire la „dreptul Uniunii”, Comisia arată că prevederile de drept naţional care sunt menite să pună în aplicare legislaţia Uniunii trebuie să fie considerate ca intrând sub incidenţa art. 1 alin. (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2.988/95. Este cert că acțiunile finanțate din bugetul Uniunii trebuie să fie derulate în deplină conformitate cu dreptul Uniunii. Principiul compatibilității cu dreptul Uniunii a unei operațiuni finanțate din fondurile structurale este un principiu fundamental care reglementează eligibilitatea operațiunii în cauză pentru o finanțare europeană. Acest principiu este enunțat de Regulamentul nr. 1083/2006 la art. 9 alin. (5), care este inclus în titlul I din acest regulament, intitulat „Obiective și norme generale de intervenție”. În conformitate cu această dispoziție, „operațiunile finanțate din fonduri [structurale] sunt în conformitate cu dispozițiile tratatului și din actele adoptate în temeiul acestuia”. Întrucât angajează finanțele Uniunii, FEDR se întemeiază, în primul rând, pe principiul bunei gestiuni financiare, care prevede utilizarea creditelor bugetare în conformitate cu principiile economiei, eficienței și eficacității. Acest principiu, aplicabil tuturor domeniilor bugetare administrate prin gestionare partajată, este consacrat la art. 317 TFUE(25) și este recunoscut de o jurisprudență constantă (a se vedea, în special, Hotărârea Irlanda c. Comisia, C-199/03, EU:C:2005:548, pct. 25). Este unul dintre principiile de bază pe care se întemeiază Regulamentul nr. 2988/95, iar domeniul său de aplicare a fost definit în capitolul 7 din titlul II din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene, în special la art. 27 din acesta. În conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, normele stabilite în cadrul Regulamentului nr. 1083/2006 au drept obiectiv să garanteze că fondurile structurale sunt utilizate eficient și regulamentar, astfel încât, pe de o parte, să protejeze interesele financiare ale Uniunii și, pe de altă parte, să asigure punerea în aplicare eficientă a programelor operaționale. Or, un astfel de obiectiv nu poate fi atins decât dacă subvențiile acordate din fondurile structurale au drept obiect acte și cheltuieli a căror legalitate nu poate fi contestată nici în raport cu dreptul Uniunii, nici în raport cu dreptul național. Astfel, numai prin respectarea acestei condiții se poate garanta eficacitatea acțiunii fondurilor structurale, evitându-se ca acestea să finanțeze operațiuni frauduloase, care constituie uneori acte de favoritism sau de corupție. În vederea protecției intereselor financiare ale Uniunii împotriva oricărei fraude și pentru a garanta realizarea deplină a obiectivelor urmărite de legiuitorul Uniunii în cadrul intervențiilor din fondurile structurale, încălcările legislației naționale săvârșite în cadrul unei operațiuni care beneficiază de o cofinanțare trebuie să fie sancționate în același mod în care se sancționează încălcarea normelor de drept al Uniunii și, în consecință, să poată fi calificate drept „neregularități” în sensul art. 2 pct. 7 din Regulamentul nr. 1083/2006. De altfel, în lumina acestor obiective a declarat Curtea, la pct. 48 din Hotărârea Baltlanta (C-410/13, EU:C:2014:2134), că noțiunea „neregularitate” se referă la „utilizarea nelegală a fondurilor Uniunii”. Or, utilizarea nelegală a fondurilor Uniunii poate decurge nu doar dintr-o nerespectare a normelor de drept al Uniunii, ci și dintr-o încălcare a dispozițiilor de drept național. În plus, trebuie subliniat că art. 60 lit. (a) și (b) din Regulamentul nr. 1083/2006 precizează că autoritatea de gestionare este însărcinată, în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, pe de o parte, să se asigure că operațiunile sunt „conforme, pe toată durata execuției lor, cu normele comunitare și interne aplicabile” și, pe de altă parte, să controleze dacă toate cheltuielile declarate de beneficiari sunt „în conformitate cu normele comunitare și interne”. În același mod, art. 61 lit. (b) punctul (ii) din acest regulament precizează că autoritatea de certificare a unui program operațional este însărcinată să certifice că toate „cheltuielile declarate sunt conforme cu normele comunitare și interne aplicabile și au fost suportate pentru operațiunile selecționate pentru finanțare în conformitate cu criteriile aplicabile programului și [cu normele] comunitare și interne aplicabile” (C.A. Pitești , s. a II-a civ., sent. nr.99 din 25 aprilie 2016, nepublicată).

Notă explicativă (Viorel Terzea – judecător):
Potrivit art. 1 alin. (2) din Regulamentul nr. 2988/95 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO 1995, L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166), „constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate”.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, neregula reprezintă „orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziţii, ce rezultă dintr-o acţiune sau inacţiune a beneficiarului ori a autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaţionali şi/sau fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit”.
În prealabil, este necesar să se precizeze că Regulamentul nr. 2988/95 se limitează la a stabili norme generale de control și de sancționare în scopul protejării intereselor financiare ale Uniunii. O recuperare a fondurilor utilizate în mod nelegal trebuie să se efectueze în temeiul altor dispoziții, și anume, dacă este cazul, în temeiul dispozițiilor sectoriale (a se vedea Hotărârea din 18 decembrie 2014, Somvao, C‑599/13, EU:C:2014:2462, pct. 37 și jurisprudența citată).

De asemenea, trebuie subliniat că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii, este necesar să se țină cont nu doar de termenii acesteia, ci, în egală măsură, de contextul său și de obiectivele urmărite prin reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea Hotărârea Yaesu Europe, C 433/08, EU:C:2009:750, pct. 13, Hotărârea ebookers.com Deutschland, C 112/11, EU:C:2012:487, pct. 12, Hotărârea Brain Products, C 219/11, EU:C:2012:742, pct. 13, și Hotărârea Utopia, C 40/14, EU:C:2014:2389, pct. 27).
Noțiunea de „abatere”, în sensul Regulamentului nr. 2988/95, vizează încălcarea unei dispoziții de drept al Uniunii care rezultă dintr‑o acțiune sau dintr‑o omisiune a unui operator economic, astfel încât norma privind prescripția, prevăzută la art. 3 alin. (1) primul paragraf din regulamentul menționat, nu are vocație să se aplice sancțiunilor aplicabile abaterilor care rezultă din erori ale autorităților naționale prin care se acordă un avantaj financiar în numele și pe seama bugetului Uniunii (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 15 ianuarie 2009, Bayerische Hypotheken- und Vereinsbank, C‑281/07, Rep., p. I‑91, pct. 20-22).
Trebuie subliniat că inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii (a se vedea Hotărârea din 15 septembrie 2005, Irlanda c. Comisia, C‑199/03, Rec., p. I‑8027, pct. 31).
De asemenea, trebuie arătat că art. 1 alin. (1) din Regulamentul nr. 2988/95 introduce o „reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul Uniunii” cu scopul, astfel cum rezultă din al treilea considerent al acestui regulament, de „a combate în toate domeniile acțiunile de natură să afecteze interesele financiare ale Uniunii”.

În plus, art. 3 alin. (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 stabilește, în ceea ce privește urmărirea în justiție, un termen de prescripție care curge de la săvârșirea abaterii ce vizează, potrivit art. 1 alin. (2) din acest regulament, „orice încălcare a unei dispoziții de drept al Uniunii, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Uniunii”.
Potrivit acestei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europen, la aplicarea art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 2988/95, nu este necesar să se distingă între o sancțiune administrativă și o măsură administrativă. În acest sens, Curtea a statuat în mod clar că această dispoziție este aplicabilă atât abaterilor care determină impunerea unei sancțiuni administrative în sensul art. 5 din acest regulament, cât și celor care fac obiectul unei măsuri administrative în sensul art. 4 din regulamentul menționat, măsură care are ca obiect retragerea avantajului obținut în mod nejustificat, fără a avea totuși caracterul unei sancțiuni (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Handlbauer, C 278/02, EU:C:2004:388, pct. 33 și 34, Hotărârea Josef Vosding Schlacht-, Kühl- und Zerlegebetrieb și alții, C 278/07-C 280/07, EU:C:2009:38, pct. 22, Hotărârea Cruz & Companhia, C 341/13, EU:C:2014:2230, pct. 45, precum și Hotărârea Pfeifer & Langen, C 52/14, EU:C:2015:381, pct. 23).
Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat deja că abaterile care determină luarea unor măsuri administrative în sensul art. 4 din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie considerate prescrise într un termen de patru ani care curge de la data la care aceste abateri au fost săvârșite, ținând seama de actele de întrerupere a prescripției prevăzute la art. 3 alin. (1) al treilea paragraf din acest regulament și cu respectarea limitei maxime stabilite la al patrulea paragraf al art. 3 alin. (1) menționat (Hotărârea Cruz & Companhia, C 341/13, EU:C:2014:2230, pct. 64).
Trebuie să se constate că termenul prevăzut în această dispoziție urmărește să asigure securitatea juridică a agenților economici (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Handlbauer, C‑278/02, EU:C:2004:388, pct. 40, precum și Hotărârea SGS Belgium și alții, C‑367/09, EU:C:2010:648, pct. 68). Astfel, aceștia trebuie să poată stabili care dintre operațiunile lor sunt definitive și care pot face obiectul unei urmăriri în justiție (Hotărârea Pfeifer & Langen, C‑52/14, EU:C:2015:381, pct. 24 și 64).
2) În ce priveşte fapta invocată însă, aceasta trebuie analizată în raport de legea în vigoare la data săvârşirii acesteia, contractele şi procedura verificate datând din anul 2010, deci anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, astfel că legea aplicabilă este reprezentată de O.U.G. nr. 34/2006, H.G. nr. 925/2006, raportate la O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, dar şi de reglementările comunitare aplicabile potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie, ca urmare a aderării, deoarece prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. În speţă sunt în discuţie prevederile: Regulamentului CE Euratom nr. 2988/1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene; Regulamentului CE nr. 1083/2006 de stabilire a anumitor dispoziţii generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 şi ale Regulamentului CE nr. 1828/2006 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului de stabilire a anumitor dispoziţii generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de coeziune şi a Regulamentului (CE) nr. 1080/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului privind Fondul European de Dezvoltare Regională. Potrivit legii interne cu caracter general, art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003 în vigoare la data analizată, neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile legale naţionale şi/sau comunitare, precum şi cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziţii, care prejudiciază bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi bugetele din care provine cofinanţarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită. Cum legea se referă la orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile legale naţionale şi/sau comunitare, rezultă că se pot încadra aici şi încălcările legislaţiei privind achiziţiile publice.
Legea internă solicita îndeplinirea unui prejudiciu efectiv, întemeiat pe caracterul imperativ al regulilor după care se cheltuiesc banii publici, precum şi pe faptul că la baza achiziţiilor publice trebuie să stea libera concurenţă, a cărei nesocotire reprezintă un prejudiciu în sine.

Nu se poate susţine că este vorba numai despre un prejudiciu pecuniar, comunitatea fiind interesată în corectitudinea utilizării acestor fonduri. De altfel, aspectul existenţei efective a unui prejudiciu pecuniar nu are relevanţă în condiţiile în care norma comunitară se aplica şi la nivelul anului 2010 în mod direct în statele membre şi aceasta nu condiţiona neregula de un asemenea prejudiciu produs. Astfel, prin art. 1 alin. (2) din Regulamentul CE Euratom nr. 2988/1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, abaterea este definită ca fiind „orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie printr-o unitate de cheltuială nejustificată”. De asemenea, art. 2 pct. 7 din Regulamentul CE nr. 1083/2006 de stabilire a anumitor dispoziţii generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr.1260/1999 defineşte „neregularitatea” ca „orice încălcare a unei dispoziţii a dreptului comunitar care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general”. Ca atare, atât definiţia din legea internă, cât şi cele prevăzute în Regulamentul menţionat determină concluzia că nerespectarea procedurii legale a achiziţiilor publice se încadrează în text, determinând un prejudiciu bugetului unional, iar acesta constă în încălcarea regulilor unei concurenţe corecte, ceea ce reclamă aplicarea unei sancţiuni.
(C.A. Pitești, s. a II-a civ., sent. nr. 232 din 12 decembrie 2013, disponibilă pe www.rolii.ro).

4. Deschiderea procedurii insolvenței față de societatea comercială beneficiară a finanțării europene. Consecințe

Potrivit criteriilor de eligibilitate înscrise în cererea de finanţare, beneficiarul trebuie să demonstreze că îşi poate plăti obligaţiile şi datoriile în mod regulat, fără să supună la niciun risc desfăşurarea normală a activităţii sale economice, şi că generează un venit semnificativ. De asemenea, beneficiarul nu trebuie să aibă pierderi financiare sau datorii restante faţă de bugetul de stat sau faţă de bugetul asigurărilor sociale (altele decât împrumuturile bancare pentru care este respectat graficul de rambursare), conform ultimelor declaraţii fiscale sau altor declaraţii emise de administraţiile financiare. În raport de considerentele reţinute în încheierea din 22 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 3106/95/2011, Înalta Curte apreciază că modificarea situaţiei financiare a reclamantei afectează natura şi condiţiile de implementare ale proiectului, în sensul art. 14 alin. (2) din contract, constituind o nerespectare a criteriilor de eligibilitate îndeplinite la momentul finanţării. În consecinţă, intrarea societăţii reclamante sub incidenţa Legii nr. 85/2006 conduce la încălcarea prevederilor contractuale şi reprezintă o neregulă în derularea contractului de finanţare, în sensul prevăzut de art. 17 alin. (1) din Anexa I la contract şi art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, care atrage aplicarea sancţiunii restituirii integrale a ajutorului financiar acordat societăţii. În contextul prezentat, se reţine că existenţa prejudiciului nu poate fi negată, în condiţiile în care s-a demonstrat că fondurile destinate realizării proiectului au fost defectuos folosite, prin încălcarea de către recurenta-reclamantă a obligaţiilor contractuale asumate. În cauză, este aplicabilă ipoteza a doua a pct. 5 A13 1b din secţiunea F din Acordul multianual de finanţare dintre Guvernul României şi Comisia Comunităţii Europene aprobat prin Legea nr. 316/2001, respectiv a avut loc un efect (de prejudiciere) asupra unui punct nejustificat de cheltuială. Prejudiciul produs bugetului Uniunii Europene poate fi efectiv sau potenţial, materializându-se, în toate cazurile, prin afectarea intereselor financiare ale Uniunii Europene, fiind evident că, prin adoptarea diverselor reglementări în materia gestionării fondurilor europene, intenţia legiuitorului a fost să se asigure că aceste cheltuieli efectuate în contextul fondurilor structurale sunt strict limitate la agenţii care respectă regulile fixate. Această concluzie rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea din 15 septembrie 2005, Comisia c. Irlanda, C-199/03, hotărârea din 13 martie 2008, Vereniging şi alţii, C-383/06-C-385/06)
(ICCJ, s. cont. adm., dec. nr. 1809 din 4 mai 2015, disponibilă pe www.scj.ro).