Alin Văsonan – judecător
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Reclamanta X a chemat în judecată pe pârâta Y, cererea de chemare în judecată având ca obiect anularea deciziei de impunere cu privire la taxa pe valoarea adăugată şi raportului de inspecţie fiscală, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea primei instanțe
Prima instanță admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta X, în contradictoriu cu pârâta Y și a anulat în parte Decizia nr. 846 din 25 noiembrie 2014 emisă de pârâtă, în sensul că: a admis în parte contestaţia formulată de reclamantă şi, în consecinţă, a dispus anularea în parte a deciziei de impunere cu privire la taxa pe valoarea adăugată în sumă de 68.511 lei. A respins cererea pentru restul obligaţiilor fiscale și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.550 lei, cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs recurenta-reclamantă X, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, iar în rejudecarea fondului, admiterea acţiunii în sensul de a anula în parte Decizia nr. xxx şi, implicit, Decizia de impunere nr. xxx şi a Raportului de Inspecţie fiscală nr. xxx, conform celor solicitate în petitul acţiunii introductive, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, recurenta arată că dezlegarea greşită dată cauzei este urmarea ignorării unor texte de lege exprese, aprecierii greşite a puterii probatorii a actelor administrate, a înlăturării nepermise a unora dintre acestea, a stabilirii unei stări de fapt în baza unor prezumţii judiciare și a ignorării expertizei fiscale efectuate în cauză. Astfel:
– în ceea ce priveşte TVA-ul aferent achiziţiei autoturismului X, prima instanță a considerat că nu există dreptul de a deduce în totalitate TVA-ul aferent acestei achiziţii, apreciind în mod greşit că acest autoturism nu a fost utilizat exclusiv în scopul activităţii economice. Conform susţinerilor recurentei, prima instanţă a ignorat actele depuse în probaţiune şi concluziile expertului fiscal;
– cu referire la contractul individual de muncă al directorului de vânzări, precum şi fişa postului, prima instanţă nu a constatat că în speță sunt incidente prevederile art. 1451 alin. (3) lit. b) C.fisc. raportat la prevederile alin. (6) al art. 451 din Norma de aplicare;
– în ceea ce priveşte refuzul nejustificat de acordare a dreptului de deducere integrală a TVA-ului aferent achiziţiei de combustibil, consideră recurenta, în esenţă, că s-a probat faptul că societatea deţine în proprietate şi/sau în folosinţă mai multe autovehicule destinate exclusiv realizării activităţii specifice obiectului principal de activitate, ce implică un consum ridicat de combustibil, întrucât efectuează lucrări agricole pe o suprafaţă de peste 200 ha. Organul fiscal a stabilit însă că activitatea agricolă prestată s-a realizat cu consumul unui total de combustibil infim și că nu se putea beneficia de dreptul de deducere a TVA-ului aferent întregii cantităţi de combustibil achiziţionat.
În drept, recurenta a invocat art. 20 din Legea nr. 554/2004.
4. Apărările formulate de intimata-pârâtă
Intimata-pârâtă Y a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
În motivare, intimata arată că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă temeinică şi legală în ceea ce priveşte respingerea anumitor capete de cerere ale reclamantei:
– intimata susţine că în mod corect instanţa de fond a observat constituirea pro causa a acelor înscrisuri în baza cărora expertul judiciar a efectuat expertiza;
– invocă în susţinerea întâmpinării şi statuările Curţii Europene de Justiţie în Cauza C. 268/83 D.A. Rompelman şi E.A. Rompelman – Van Deelen împotriva Minister van Financien, din care rezultă că este obligaţia persoanei impozabile să demonstreze că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru acordarea deducerii.
În drept, intimata a invocat art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 205 C.proc.civ., art. 44, 45, 172 din O.U.G. nr. 92/2003, art. 10 şi art. 11 alin. (3) din H.G. nr. 520/2013 și Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 1 500/01.08.2013.
A formulat recurs și recurenta-pârâtă, solicitând următoarele:
1. admiterea recursului;
2. casarea în parte a sentinţei instanţei de fond, în ceea ce priveşte anularea parţială a Deciziei de impunere nr. xxx emise în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. xxx, cu privire la taxa pe valoarea adăugată, precum şi în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată;
3. rejudecarea cauzei raportat la aspectele casate şi, pe cale de consecinţă:
– respingerea acțiunii formulate de către reclamanta în integralitatea ei;
– respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, recurenta invocă art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 466 şi următoarele din Legea nr. 134/2010, art. 44, 45, 172 şi urm. din O.U.G. nr. 92/2003, art. 10 şi art. 11 alin. (3) din H.G. nr. 520/2013 şi Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 1500/2013.
Deşi legal citată, intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând recursul formulat de recurenta pârâtă, instanţa constată următoarele:
Curtea reţine că recursul formulat este întemeiat, în limitele şi pentru considerentele care vor fi arătate în continuare:
– este neîntemeiat motivul de recurs invocat de către recurenta reclamantă privind greşita neacordare a dreptului de deducere a sumei de 13.936 lei, reprezentând preţul de achiziţie al autovehiculului X. Sub acest aspect, Curtea constată că, potrivit prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) C.fisc. coroborat cu prevederile art. 1451 alin. (1) și (3) din Legea nr. 571/2003, rezultă că poate fi dedusă, integral sau parţial, taxa pe valoare adăugată aferentă cheltuielilor legate de vehiculele aflate în proprietatea sau în folosinţa persoanei impozabile, cu condiţia ca aceste vehicule să fie utilizate exclusiv sau doar parţial în scopul activităţii economice. Prin urmare, Curtea constată că, indiferent dacă se solicită deducerea totală sau doar parţială a TVA aferentă achiziţiei unui vehicul rutier, condiţia esenţială şi comună celor două ipoteze, necesară a fi îndeplinită pentru existenţa dreptului de deducere, este ca respectivul vehicul să fie utilizat, cel puţin în parte, în scopul activităţii economice desfăşurate de persoana care invocă dreptul de deducere. Această condiţie este aplicabilă şi în situaţia în care vehiculele pentru care se solicită deducerea TVA sunt utilizate de către agenţii de vânzări. Instanţa de control judiciar constată că în mod judicios a înlăturat instanţa de fond proba cu înscrisurile, precum şi concluzia consultantului fiscal cu privire la deductibilitatea TVA aferentă achiziţiei autovehiculului amintit;
– referitor la motivul de recurs privind refuzul nejustificat de acordare a dreptului de deducere integrală a TVA aferentă achiziţiei de combustibil, instanţa de control judiciar reţine, în prealabil, că recurenta nu formulează critici cu privire la punctul nr. 3 din decizia de impunere contestată, care se referă tot la dreptul de deducere al cheltuielilor aferente achiziţiei de combustibil şi prin care s-a stabilit neacceptarea la deducere a sumei de 29.646 lei, ci doar cu privire la punctele 4, prin care s-a stabilit că nu se acceptă la deducere suma totală de 21.334 lei, şi 6, prin care s-a stabilit că nu se acceptă la deducere suma totală de 7.393 lei. Aşa fiind, Curtea se va pronunţa conform principiului disponibilităţii, numai în limitele sesizării;
– în ceea ce priveşte neacceptarea la deducere de către organele fiscale a sumei totale aferente achiziţiei de motorină, instanţa de control judiciar constată că recursul este întemeiat, hotărârea primei instanţe fiind nelegală. Astfel, instanţa de recurs constată că recurenta a făcut dovada deţinerii unor utilaje agricole în baza unor contracte de comodat depuse la dosar, precum şi a faptului că a lucrat în perioada supusă inspecţiei fiscale o suprafaţă de 232,36 ha, mai mare decât cea reţinută de intimată în urma inspecţiei fiscale efectuate. Astfel, instanţa de control judiciar constată că sunt îndeplinite condiţiile de exercitare a dreptului de deducere pentru combustibilul achiziţionat, având în vedere că motorina cumpărată a fost utilizată în vederea operaţiunilor taxabile. Prin urmare, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., instanţa constată că acest motiv de recurs este întemeiat şi se impune admiterea recursului în limitele motivului de recurs menţionat;
– cu privire la constatarea de la punctul 6 din Decizia de impunere, referitoare la neacceptarea la deducere a sumei totale de 7.393 lei, reprezentând cheltuieli cu achiziţia de benzină, instanţa de control judiciar constată că recursul este neîntemeiat. Sub acest aspect, Curtea constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că reclamanta recurentă nu a făcut dovada necesităţii efectuării acestor achiziţii în folosul operaţiunilor sale taxabile. Astfel, instanţa de control judiciar constată că recurenta a făcut dovada că deţine două vehicule care consumă benzină, însă din nicio probă de la dosar nu rezultă că aceste vehicule au fost folosite în scopul operaţiunilor taxabile ale recurentei. Spre deosebire de utilajele agricole, vehiculele menţionate anterior nu pot fi prezumate ca fiind utilizate în scopul cultivării suprafeţei de teren aflate în folosinţa recurentei, având în vedere natura lor şi scopul obişnuit pentru care pot fi folosite. Nici concluziile raportului de expertiză fiscală nu pot fi avute în vedere cu privire la acest motiv de recurs, având în vedere că din cuprinsul raportului de expertiză fiscală depus la dosar rezultă că expertul a analizat exclusiv situaţia consumului de combustibil aferent activităţilor de cultivare a suprafeţei de teren deţinute în folosinţă de recurentă.
Pe cale de consecinţă, instanţa respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă şi admite recursul declarat de recurenta reclamantă, casează în parte sentinţa atacată, anulează în parte Decizia nr. xxx emisă de pârâtă, admite în parte contestaţia formulată de reclamantă şi dispune anularea în parte a Deciziei de impunere nr. xxx, emisă în baza R.I.F. nr. xxx şi cu privire la TVA în sumă de 21.334 lei, stabilită la pct. 4 din decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală contestate.
Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de recurenta reclamantă, instanţa constată că se impune respingerea ca nefondată a cererii formulate de recurentă, având în vedere că din chitanţa privind onorariul de avocat depusă la dosar nu rezultă cuantumul onorariului avocaţial achitat de recurentă, rubricile „suma de…” şi „adică…” nefiind completate.
(Curtea de Apel Oradea, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1703 din 16 septembrie 2016, nepublicată)